Articole

Super Shorts: La Partita Lenta

/în /de

de Diana Mărculescu

La partita lenta e un exerciţiu vizual neobişnuit pentru Paolo Sorrentino, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem capturând frumuseţea în forme mai „curate”, ca arhitectura, muzica sau demnitatea bătrâneţii. În acest scurtmetraj alb-negru, regizorul demonstrează că acelaşi tip de graţie poate fi găsit şi în lumea rugby-ului, în ciuda brutalităţii şi a noroiului.

Deşi dialogul lipseşte, ritmul îşi anunţă prezenţa prin zgomotele de fundal şi camera care aleargă în jurul personajelor, lacomă după cât mai multe unghiuri. Şi oricât de laborioasă ar fi munca din spatele acestor imagini, nu îţi dau senzaţia de artificialitate. Dimpotrivă, ritmul e organic şi nu mai are nevoie de alte elemente pentru a desăvârşi limbajul filmului.

E de remarcat cum regizorul reuşeşte să construiască personaje cu gravitate în doar 10 minute. Imaginile-cheie (de exemplu, bătrâna care mimează un sărut în timp ce expiră fum, sau fiul care îi masează piciorul tatălui înainte de meci) scot personajele din stereotipurile lor aparente, oferindu-le particularităţi stranii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă uit la sporturi, aşa că nu o să încerc să vă vând scurtmetrajul vorbind despre rugby. Dar pot să vă spun de cât de frumos sunt portretizate legăturile familiale, care înfloresc şi mai mult sub vraja lentă a meciului.

Super Shorts: The Candidate

/în /de

de Ștefania Butnaru

Ți-ai dorit vreodată ca cineva să moară? Nu un gând care doar a fulgerat prin mintea ta, ci o năzuință aproape dureroasă. Dacă da, oare ar fi de ajuns ca persoana în cauză să-ți cunoască setea morbidă ca să moară? Nu? Dar dacă i-ar dori o sută de oameni care și-ar contempla zilnic acest gând?

Întrebări care par chiar relevante în contextul junglei în culori reci a unei corporații. Frustrări adunate una peste alta: absența perpetuă a aprecierii, ignoranța cu care te tratează șeful și chelia ta prematură. Desigur, toate aceste trebuie să-și găsească o țintă concretă – colegul incompetent care primește laude nemeritate. Cel puțin îi poți aplica o tortură publică refuzând să îl ajuți la pornirea proiectorului și savurându-i fiecare picătură de sudoare. Toată tensiunea asta e cu noi din prima secundă a filmului, abil întreținută de stilul alert și acid de a expune al personajului-narator.

Rutina apăsătoare și densă e întreruptă de un umil domn la sacou, care îi cere personajului nostru doar 10 minute (căci la 6 fix toată clădirea se năpustește asupra liftului). De ajuns cât să îi schimbe toate planurile.

Super Shorts: The Monolith

/în /de

de Luisa Balaban

The Monolith este un documentar care o surprinde pe Gwyneth Leech și schimbările infiltrate în viața ei artistică odată cu construirea unui zgârie-nor care îi fură priveliștea panoramică de la etajul al 13-lea, de deaspura Manhattan-ului.

Scurtmetrajul prezintă povestea artistei plastice care se vede limitată odată ce elementul ce o inspiră zi de zi dispare: priveliștea de pe geam. În limitele New York-ului gălăgios, murdar și agitat, de care e aproape dezgustată, Gwyneth se retrage zilnic în sanctuarul ei – studioul. Astfel, ani la rând, își dezvoltă colecția de lucrări „furând” din peisajele înconjuratoare. Priveliștea de milioane o inspiră, fiind ever-changing de la o zi la alta, părând că exteriorul monstruos, conturat de sky-scrapers de zeci de metri se cufundă în orizont și că razele de lumină se frâng în sute de cristale care sclipesc în geamurile clădirilor corporatiste, ea aflându-se în locul perfect pentru a surprinde toate aceste momente. Într-o zi, coborându-și privirea, observă cum sunt puse bazele unei noi clădiri, și preconizează ca va astupa fix locul său aerian liber, peste care simțea că își pusese parafa de-a lungul anilor. Astfel se declanșează o revoltă interioară, care duce la o disperare tăcuta și un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul ei artistic.

Corelând tragediile din viața ei cu mamutul de beton care atârnă acum în fața ferestrelor largi, Gwyneth se resemnează și acceptă clădirea, asemenea modului în care accepți moartea unui membru drag al familiei. Trecând peste o perioadă neagră și bulversantă, înțelege că doar acceptându-și destinul de a trăi cu priveliștea unui zgârie-nor oranj în față, își poate păstra sanctuarul.

Documentarul este bine structurat, captivant și cumva bitter-sweet, oferind o mică introducere în ceea ce însemnă să trăiești ca artist, cum viața te poate descuraja într-o secundă și cum totuși te poate pune pe picioare imediat.

Gwyneth Leech pe instagram și pe site-ul oficial.

Super shorts: People in cars

/în /de

de Luisa Balaban

People in cars (r. Daniel Lundh) este un scurtmetraj venit din Suedia, cu o capacitate suprinzătoare de a-ți ține atenția trează; se concentrează pe șase dialoguri, în esență banale, care au loc, ați ghicit, în mașini. Sub exteriorul simplu al acestei structuri, scurtmetrajul reprezintă o metaforă sugestivă asupra multitudinii de evenimente importante ale vieții noastre care se desfășoară în intimitatea rigidității vehiculelor, unde sub carcase de metal sunt spuse unele dintre cele mai moi și fragile destăinuiri.

Fie ca ai dat de o tipă mișto în autobuzul spre facultate, fie ca ai tăi te-au anunțat că bunicul tău a murit în timp ce erați pe drum spre rudele de la țară când aveai  7 ani, e interesant să ne gândim la varietatea de evenimente cu o puternică încărcătură emoțională care se pot desfășura în contextul unui automobil.

People in cars surprinde 6 cupluri, 12 subiecți independenți, deschizând subiecte diverse în cadrul intim mai sus precizat. Dialogurile sunt plăcute și intensificate de influențele grave și pătrunzătoare ale suedezei.

De la impotența în fața unei relații până la declarații de divorț, filmul are un iz familiar, un subiect simplu și extrem de catchy. Scurtmetrajul jonglează cu scenele dialogurilor, juxtapunerea acestora ajutând la a te ține cu ochii lipiți de ecran de-a lungul celor 16 minute.

Super shorts: Cheese

/în /de

de Sonia Lupșa

Pentru că tocmai am intrat într-un nou an, am ales un short care să reflecte, într-o oarecare măsură, chestiunile importante care s-au întâmplat anul trecut.

Am ales scurtmetrajul Cheese, regizat de Hannah Cheesman, o comedie care prezintă conflictul de superioritate între bărbați macho și noua generație de feminism.

Jamie trebuie să cumpere brânză pentru o petrecere, deși nu se pricepe, iar patronul magazinului știe asta. Când ea intră să cumpere brânză pentru o petrecere, de la Global Cheese, este atrasă de patronul macho într-un conflict de superioritate în care încearcă să-și păstreze poziția.

Jamie se lasă purtată de val și cere brânzeturi din ce în ce mai scumpe pentru a-i dovedi bărbatului că nu se lasă intimidată. Când Jamie arată spre cel mai scump tip de brânză, patronul o avertizează că e foarte scumpă, dar ea cere să îi ambaleze o bucată.

Totul ia sfârșit când Jamie vede câtă brâză a cumpărat și cât are de plătit, dar simte că a câștigat competiția când patronul îi spune că are gusturi bune legate de brânzeturi.

Super shorts: I have something to tell you

/în /de

de Sonia Lupșa

I have something to tell you este un short regizat de Benjamin Joyner și Dumaine Babcock despre fotograful Adrian Chesser, cunoscut pentru proiectul său în cadrul căruia i-a fotografiat pe cei dragi în momentul în care le-a spus că este testat HIV pozitiv și diagnosticat cu SIDA.

Filmul este o retrospectivă a vieții lui Chesser – queer la începutul anilor ’80 în perioada incipientă a crizei SIDA, venind dintr-o familie creștină conservatoare care nu îl acceptă.

Regizorii Babcock și Joyner se referă la Chesser ca fiind artistul care i-a inspirat – As artists, we were moved by the notion of using one’s art to overcome immense trauma or pain, a spus Joyner.

Subiectul filmului, care a câștigat destulă atenție în mediul online în urma unui articol publicat de The Huffington Post acum câțiva ani, era în vizorul regizorilor de ceva timp, aceștia continuând proiectul la Savanah College of Arts & Design.

Babcock și Joyner au avut parte de un avantaj când au realizat short-ul datorită relației dintre Babcock și Chesser, care este nașul lui, făcând I have something to tell you și mai interesant de vizionat.

Acest short este un documentar care dezvăluie faptul că dificultatea cu care se confruntă protagonistul e univesal valabilă și că modul în care acționezi te definește.

Super shorts: Cosmic bowling

/în /de

de Sonia Lupșa

După ce planurile lor sunt date peste cap în mod neașteptat, 3 adolescente ajung să-și petreacă seara de vineri căutându-l cu disperare pe băiatul nou și drăguț din liceu. Scurtmetrajul realizat de co-regizorii Emily Berge și Spencer Thielmann este o dramă despre prietenie, nefiind un film nostalgic tradițional.

Acest short te face să-ți amintești de serile de vineri în care posibilitățile sunt nesfârșite, în care te plimbi acultând muzică împreună cu prietenii, în mașină, prin oraș.

Cosmic bowling este ca o scrisoare de dragoste adresată nopților fără griji și planuri, când totul este posibil; despre călătoria trio-ului, nu despre destinație, goana după acel băiat fiind doar un pretext pentru un hang out prelungit. De notat este și faptul că fetele nu își folosesc telefonul aproape deloc pe parcursul celor 17 minute.

Scurtmetrajul prezintă o anumită etapă a vieții prin care trece sau a trecut oricine, nu despre caracteristicile specifice ale unui deceniu.

Deși filmul poate părea lung, nu pot spune că nu are un farmec aparte – te face să te simți minunat gândindu-te la momentele banale, când chiar și statul într-o parcare are potențialul de a deveni magic.