de Diana Mărculescu

La partita lenta e un exerciţiu vizual neobişnuit pentru Paolo Sorrentino, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem capturând frumuseţea în forme mai „curate”, ca arhitectura, muzica sau demnitatea bătrâneţii. În acest scurtmetraj alb-negru, regizorul demonstrează că acelaşi tip de graţie poate fi găsit şi în lumea rugby-ului, în ciuda brutalităţii şi a noroiului.

Deşi dialogul lipseşte, ritmul îşi anunţă prezenţa prin zgomotele de fundal şi camera care aleargă în jurul personajelor, lacomă după cât mai multe unghiuri. Şi oricât de laborioasă ar fi munca din spatele acestor imagini, nu îţi dau senzaţia de artificialitate. Dimpotrivă, ritmul e organic şi nu mai are nevoie de alte elemente pentru a desăvârşi limbajul filmului.

E de remarcat cum regizorul reuşeşte să construiască personaje cu gravitate în doar 10 minute. Imaginile-cheie (de exemplu, bătrâna care mimează un sărut în timp ce expiră fum, sau fiul care îi masează piciorul tatălui înainte de meci) scot personajele din stereotipurile lor aparente, oferindu-le particularităţi stranii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să mă uit la sporturi, aşa că nu o să încerc să vă vând scurtmetrajul vorbind despre rugby. Dar pot să vă spun de cât de frumos sunt portretizate legăturile familiale, care înfloresc şi mai mult sub vraja lentă a meciului.