de Luisa Balaban

On Body and soul (R: Ildikó Enyedi) e o dramă atipică, care nu se încadrează în normele comercialului și reușește să mențină un echilibru perfect între secvențele tandre și cele brutale. Este o producție ungurească ajunsă în vara lui 2017 și pe marile ecrane românești și a reușit să strângă premii importante în palmares, precum Ursul de Aur pentru Cel mai bun film.

Lung-metrajul poziționează acțiunea într-un perimetru relativ restrâns, marea parte a plot-ului fiind legată de abatorul la care lucrează personajele principale. Endre (Geza Morcsanyi) este directorul acestuia, un bărbat prezentat în tonuri serioase și robuste, un caracter interesant, care își respectă job-ul dar nu poate coborî în subsolul clădirii pe care o conduce ca să vadă animalele omorâte pentru profitul său, și Maria (Alexandra Borbely), noul inspector de calitatate al produselor. Un personaj cu puternice înclinații OCD și un caracter ermetic, izolat și introvert, Maria ajunge să aibă o stranie legătură amoroasă cu Endre, fraza „I’ll see you in my dreams” devenind relevantă în relația lor. În urma unui control psihologic, cei doi află ca visele le sunt interconectate, întruchipând în tărâmul oniric un cerb și o caprioară, depinzând unul de celălalt în acest plai straniu. Relația din mediul extern a celor doi este una bizară, atingând note stânjenitoare și progresând extrem de lent de-a lungul filmului. Astfel înțelegem că cele două personaje sunt incapabile să își desfășoare sentimentele în real, așa că își telefonează înainte de culcare pentru a se întâlni mai apoi în vis. Filmul se încheie odată cu dispersia tensiunii sexuale create; odată ce Endre și Maria își împărtășesc în intimitatea dormitorului lui toate lucrurile care erau prea rușinoase de făcut sau spus înainte, cei doi pierd abilitatea de a se mai întâlni în vis. Astfel, imaginea de final este una a sterpității onirice dintre cei doi. Deși relația protagoniștilor pare a fi extern mai puternică ca niciodată, flerul și adevărata savoare a intimității acestora pare a se fi pierdut odată cu visele lor.

Din punct de vedere regizoral, alternarea cadrelor între visele feerice ce aparțin protagoniștilor și violența cadrelor din interiorul abatorului creează un univers ce prezintă aberanta diferență dintre rațiune și simțire, sentiment și faptă, trup și suflet. Ca o perfectă metaforă la carnalitatea sentimentelor, trecerea rapidă de la imaginile de-a dreptul gore la cele blânde, înfățișând naivitatea și instinctele  animalelor, face totodată referire la brutalitatea umană și la incapabilitatea procesării că această carnalitate duce la moarte, așa cum vacile sunt conduse în mașini electrice pe ultimul drum comercial, iar visele, pentru Endre și Maria, par a fi stinse prin înfăptuirea trupească. Este un lucru incert dacă feeria aspirațiilor celor doi a trecut în real, însă acest ultim joc al minții încheie cu un semn al întrebării plăcut aventura protagoniștilor.