de Ștefania Butnaru

Totul începe cu întrebarea Părinții tăi știu că sunt negru?. Răspunsul iubitei ar vrea să lase impresia că o astfel de întrebare nu-și are rostul. Nu, părinții ei nu știu asta, dar nici nu există vreun motiv pentru care informația ar fi crucială înainte de vizita lor din weekend-ul ăla la casa părintească. Până la urmă, tatăl ei ar fi votat pentru Obama și a treia oară, îl asigură Rose Armitage (Allison Williams) pe iubitul ei, Chris Washington (Daniel Kaluuya), printr-o afirmație pe care o vom mai auzi chiar din gura tatălui.

Cu această scenă, Get Out aruncă sămânța unui thriller pe care la început abia îl putem mirosi. În drum spre familia iubitei, râsetele, ironiile și o conversație hazlie la telefon cu prietenul lui Chris, Rod, sunt brusc întrerupte de un cerb  care se izbește violent de parbrizul mașinii: Chris privește tulburat animalul mort și putem citi pe fața lui o presimțire care începe să-și facă loc și în mințile spectatorilor –  ceva nu e în regulă. Odată ajunși la reședința Armitage, în jurul lui Chris se țese ușor o pânză de păianjen prin asigurările ciudat de frecvente ale soților Armitage că sunt cool cu rasa lui, ba chiar entuziasmați. Această pânză se vrea a fi ca o plasă de siguranță, dar nu face decât să ridice un zid între negru și alb, în acest caz, între Chris și restul.

Sinistrul se instalează abia când ușurarea lui Chris la vederea celor doi negri care lucrează pentru familia Armitage este nu numai lichidată, dar și înlocuită ușor de un sentiment mai adânc de neliniște: se poartă ca niște albi, îl privesc foarte ciudat, în niciun caz ca pe unul de-al lor. Dacă ăsta a fost turul casei, imaginați-vă cum a decurs cina: poveștile din copilărie s-au transformat pe nesimțite într-o exprimare a admirației aproape maniacală a fratelui lui Rose pentru potențialul corpului lui Chris de a ajunge prin antrenament intens o fiară.

Demența începe abia în noaptea aceea, când doamna Armitage îl hipnotizează pe Chris cu pretextul că îl poate ajuta să se lase de fumat. După ce scotocește prin ce are mai intim și dureros, îl face să se scufunde brusc în propria conștiință – the sunken place, adică îl aduce în starea de simplu observator al celor ce i se întâmplă – e paralizat și abia aici ne lovește: suntem captivi. A doua zi, nici nu are timp să plaseze episodul ăsta în ficțiune sau în realitate, că o adevărată întrunire de prieteni albi, bogați și bătrâni ai familiei sale gazdă invadează reședința. Lui Chris îi este imposibil să iasă neobservat, iar degete și priviri cercetătoare și entuziaste par a fi îndreptate spre el din toate direcțiile. Ceea ce ne face să fim pe deplin înfricoșați nu este această mascaradă ce pare a fi jucată în jurul lui, ci primul moment în care ea încetează: zumzetul până atunci neîntrerupt din salonul plin de invitați amuțește imediat ce Chris îl părăsește, atrăgând în urma sa toate privirile. Din momentul ăsta, suntem închiși laolaltă cu Chris; numai că acum noi știm.

Prim-planurile aproape claustrofobice sunt dese – pe fețele care au ori un zâmbet prea larg ori o asprime și o ură înfiorătoare. Ori pe amîndouă, așa cum Georgine le-a succedat și, în final, combinat într-o expresie care nu poate decât să-ți facă pe nesimțite ochii cât cepele și să îți încleșteze buzele care ar vrea să spună Ieși naibii de aici!. Un alt element indispensabil, strecurându-se printre momentele de liniște și atacând în momentele culminante, muzica lui Michael Abels – cu influențe africane trecute printr-un filtru întunecos – sapă mici fisuri prin care disperarea și groaza ne intră sub piele.

Jordan Peele, regizorul și scenaristul, îndeasă într-un thriller cu accente comedice (pentru care e responsabil Rod, abil polițai de aeroport și cu un talent abia descoperit de detectiv) angoasa pe care încă o resimt negrii din Statele Unite, nu ca pe o umbră a rasismului, ci ca pe o progenitură diformă ce s-a adaptat la liberalismul acum dominant în politică. Concret, diferențierea între albi și negri se face prin chiar opusul unui hate speech.

Uitați-vă la Get Out și după  ce l-ați terminat, mai uitați-vă o dată. A doua vizionare va fi o experiență cu totul nouă și care va clarifica o schemă înfiorător de meticulos alcătuită de simboluri și frânturi de dialog și imagine, în spatele cărora se ascund cauzele pentru care acțiunea o ia razna, dar și cele pentru care filmul se încheagă atât de bine.