Lady Bird – atenția vine din iubire
de Teodora Mistodie
Ce m-a surprins plăcut este faptul că filmul evocă o imagine a adolescenței mult mai naturală decât filmele cu care am fost obișnuiți până acum. În debutul ei regizoral, Greta Gerwig împrumută clișeele unui film de coming-of-age, dar nu se rezumă la ele, ci adaugă fiecăruia strat peste strat într-un mod armonios. Personajelor tradițional unidimensionale le permite să evolueze în ceva tangibil: protagonista (Saoirse Ronan) nu are întotdeauna un statut privilegiat și, deși are înclinații artistice, nu excelează în vreun domeniu anume (prietena ei cea mai bună, side-kick-ul, este lăudată la o materie pe care Lady Bird aproape o pică, și tot ea obține rolurile mari în piesele de teatru din liceu); Lady Bird recurge la acțiuni și replici care fac din ea un posibil anti-erou (cum ar fi atunci când intră în sală și fură dosarul profesorului de mate, ca mai apoi să falsifice o notă); mama ei nu este întotdeauna genul de persoană care să îi spună că totul va fi bine, ci aplică un fel de tough-love, combinat cu o critică constantă (constructivă sau nu, rămâne de văzut la final); femeia care conduce liceul catolic nu le sancționează pe fete, după ce Lady Bird și Jenna îi decorează mașina, ba chiar râde pe seama glumei; până și Jenna, the queen bee, se dovedește a fi o prietenă destul de bună, care apreciază sinceritatea mai mult decât starea materială.
Centrală în film, pe lângă lupta clasei de mijloc pentru o viață decentă, este nevoia de a-ți depăși condiția, de a fi cea mai bună versiune a ta (fie că prin asta înțelegi bani, o casă impunătoare sau să trăiești în New York alături de ceilalți artiști), iar Lady Bird nu se lasă mai prejos. Sunt de admirat determinarea și sacrificiile pe care e dispusă să le facă pentru a obține ceva la care visează, chiar și atunci când viitorul e incert.
Cum dintr-un film de coming-of-age rareori lipsesc partea de dragoste și sexualitate, temele astea sunt importante în film pentru maturizarea protagonistei – de la puppy love la unspecial sex, întâi prin Danny (Lucas Hedges), apoi prin Kyle (Timothée Chalamet). Și e important, chiar empowering, că vorbește cu lejeritate despre asta, că ea decide de fiecare dată dacă vrea să fie atinsă sau când și unde să facă sex.
La capitolul dragoste includem și prietenia dintre Lady Bird și Julie (Beanie Feldstein), care deși are de îndurat unele momente grele, supraviețuiește până la capăt și rămâne la fel de dulce și inocentă. Sau relația cu tatăl ei, care o iubește atât de mult încât îi ascunde planurile pentru facultate de restul familiei.
Dinamica dintre Lady Bird și mama ei are la bază tot dragostea, deși Marion McPherson (interpretată de Laurie Metcalf) fură aproape fiecare scenă cu replicile ei tăioase și directe. În plus, nu se dă înapoi de la a-i spune propriului copil că este nerecunoscător.
„You give me a number for how much it cost to raise me, and I’m going to get older and make a lot of money and write you a check for what I owe you so that I never have to speak to you again. / I highly doubt that you will be able to get a job good enough to do that.”
Sau că nu este în stare să intre la o facultate bună.
“You couldn’t get into those schools anyway. You can’t even pass your driver’s test. The way you work, the way you don’t work, you’re not even worth state tuition, Christine.”
Un moment mic, dar care mie mi-a câștigat inima, e când ele se ceartă în magazin și apoi Marion scoate o rochie de pe raft and they both go “Oh it’s perfect! Don’t you love it? I love it!”. E evident că Marion se poartă așa pentru că știe că și Christine are așteptări mari de la propria persoană și vrea să o ambiționeze să își găsească un echilibru în viață, să fie mulțumită de ea însăși. Când Danny îi spune că mama ei e înfricoșătoare, ea îi ia apărarea.
“Your mom is crazy. I’m scared of her. / She’s not crazy, she’s just… she has a big heart. She’s very warm.”
Lăsând deoparte schimbul agresiv de replici, mama și fiica sunt mai asemănătoare decât ar vrea să recunoască, lucru vizibil în personalitățile lor puternice, în cele două cadre semnificative (cel din început cu ele dormind împreună și cel în care se face paralela cu fiecare conducând prin Sacramento) și în scenele dinspre final, când niciuna nu reușește să găsească cuvintele potrivite față în față. Relația dintre ele e oarecum similară cu atitudinea fetei față de oraș. Lady Bird critică Sacramento la fel cum Marion aruncă vehement cuvinte spre fiica ei din suferința de a vedea că cineva pe care iubești nu își atinge potențialul. Și pentru că atenția vine din iubire.
Cred că Lady Bird, pe lângă faptul că e un film sensibil, sincer și visually pleasing, are puterea de a trezi în public un dor de casă, o nostalgie pentru simplitatea de la începutul vieților noastre. Poate la asta contribuie și soundtrack-ul specific 2002 (posibil să fi auzit de cum a obținut regizoarea dreptul de a integra în film “Cry Me a River” a lui Justin Timberlake sau “Hand in My Pocket” de la Alanis Morissette).
