de Diana Mărculescu

Al doilea lungmetraj al Elizei Hittman pare să fie o compoziţie de lumini artificiale, ceaţă şi tandreţe fugară. În mijlocul lor se scufundă Frankie, un tânăr gay care nu pare prea prezent în propria viaţă – îşi ocupă timpul cu activități fără scop şi are un grup de prieteni şterşi pe care îi place doar când iau droguri împreună. Dar oricât e purtat prin peisajele astea banale, dar pline de semnificaţii pentru adolescenţii ca el (cum ar fi, aţi ghicit, plaja), sfârşitul zilei îl găseşte în întunericul camerei lui, faţă în faţă cu identitatea pe care o ascunde: vorbind cu bărbaţi gay, online.

Cu minciunile lui stângace şi ironiile tăioase, Frankie nu e protagonistul pe care mi-aş fi dorit să-l însoţesc într-un film care valorifică atât de mult experienţa – deși conflictele care îl înconjoară ar trebui să-și propage ecoul în înteriorul lui, el pare că rămâne neatins, eșuând să fie un conductor electric. Dar dacă el nu vorbeşte, imaginea sigur o face: i se acordă o atenţie deosebită texturii pielii, ceea ce ne dă acces la intimitatea scenelor. Însă intimitatea e menită să se evapore devreme, pentru ca apoi culorile foamei şi laşităţii să acopere din nou personajele.

După câteva hook-up-uri, acţiunea se diluează în masa de senzaţie a unor dorinţe neîmplinite care fac filmul să fie lent, fără soluţie, ci doar într-o căutare continuă. Pentru unii privitori, absenţa unei evoluţii poate deveni frustrantă, mai ales când nici personajele nu se fac prea plăcute (sunt momente în care te întrebi dacă e responsabil să lași acțiunea unui film pe umerii lați ai acelor stoneri lipsiți de simțul consecințelor). Transgresiunile ocazionale ale lui Frankie ţin loc de climax, însă nu ele sunt edificatoare: tăcerile şi umbra, în schimb, spun cel mai bine povestea confuziei.

Beach Rats a fost încununat cu premiul pentru regie la Sundance şi se înscrie în seria filmelor care au îmbogăţit, în mass-media, perspectiva asupra tinerilor LGBT.