The End of The Fucking World – Adolescenți on the run pe muzică underground

de Luisa Balaban și Teodora Mistodie

O serie scurtă despre Alyssa și James, doi adolescenți – un serial-surpriză lansat de Netflix coordonat de doi regizori englezi, The End of The Fucking World e narațiunea complexă, stilizată și modernă pe care o cauți, cu un aer foarte fresh și un outlook al anilor ’90 în același timp.

Ca sentiment general, TEOTFW amintește de Submarine (ca paletă cromatică și la felul în care sunt introduse personajele) și de filmele lui Lynch de la începutul anilor ‘90– aș zice Wild at Heart pentru acțiune, chiar și Twin Peaks pentru modul în care se folosește de muzică.

Un serial scurt, un sezon cu 8 episoade a câte 20 de minute, TEOTFW aduce pe marele ecrane povestea a doi adolescenți ce plonjează în necunoscut odată ce fug împreună de acasă.

Luisa: James este un personaj bine construit, care ilustrează un sociopat aparte cu tendințe maniaco-criminale la doar cei 17 ani ai săi. Un introvertit elevat, cu traume familiale grave și adânci, debutează în primul episod al seriei, oferindu-ne un scurt backstory al comportamentului său nevrotic, din care aflăm parțial de ce e un băiat tăcut cu o colecție numeroasă și bine clasificată de vietăți pe care le-a ucis. De la plante, la rozătoare și pisici, James planifică acum să treacă la următorul nivel și caută un „voluntar” uman pentru pasiunea sa morbidă.

Facem apoi cunoștință cu Alyssa, o fire extrovertită, agitată și chiar în pragul disperării, un personaj susținut bine de jocul lui Jessica Barden, al cărei comportament este de asemenea în strânsă legătură cu situația ei familială, făcându-se prezente încă de la început some daddy-issues. Venind dintr-o familie dezbinată, trâind alături de mamă și noul partener al acesteia, Alyssa se vede scoasă din planurile familiale odată cu venirea pe lume a celor doi frați gemeni. Limitați de orașul mic în care se află, datorită caracterului vulcanic al fetei cât și a interesului ascuns a lui James, cei doi ajung să se apropie și pleacă în ceea ce va fi una dintre cele mai grandioase aventuri ale vieții lor.

În timp ce James plănuiește să ucidă pentru prima oară o persoană, fixându-și ținta pe Alyssa, aceasta din urmă pleacă în căutarea tatălui său din dorința de a-și lua de la capăt viața. Călătoria lor ia turnuri neașteptate, cei doi luând parte la jafuri, încăierări, confruntări, crime, însa cel mai evident își lasă efectul asupra lor evoluția forțată prin care trec, transformându-se din copiii răzgâiați ai primului episod, în tineri lucizi.

Teodora: Alyssa și James ajung să fugă de oamenii care sunt în poziții de putere în viețile lor pentru că își dau seama de toxicitatea acestora. În deschiderea serialului, primul lucru pe care îl aflăm despre James este că se consideră psihopat (o mișcare destul de riscantă cu care să pornești, dată fiind stigmatizarea problemelor mentale în rândul tinerilor, dar mă bucur mult că toate piesele se potrivesc perfect la final) și pentru a-și susține ideea, ne oferă micul backstory – însă ceea ce nu știm încă este că în spatele lipsei de emoție a lui James se află o traumă din copilărie: mama lui, care suferea de depresie, s-a sinucis chiar în fața lui, plonjând cu mașina în lac.

Tatăl lui James, deși este bine intenționat, e atât de clueless încât nu are idee prin ce trece fiul lui și nu pare în stare să îi dea vreun sfat util. Este o lipsă totală de comunicare, care nu face decât să amplifice tendința sa de a respinge lumea și a se izola în sine.

Alyssa a pierdut și ea un părinte, în momentul în care tatăl ei a părăsit familia. Iar mama Alyssei, Gwen, pare că se chinuie atât de mult să își repare greșeala cu prima căsnicie încât, prin Tony și gemenii pe care îi are cu acesta, creează aparența unui portret al familiei ideale în care Alyssa nu mai are loc.

La asta se adaugă faptul că tatăl vitreg, Tony, are comportamentul unui prădător sexual, încearcă să o manipuleze pe mama ei constant și să o excludă pe Alyssa din familie (ne dăm seama de acest aspect din lipsa Alyssei în pozele de familie sau când lui Gwen i se interzice să ia legătura cu fiica ei).

Personajele care la prima vedere le vin în ajutor celor doi adolescenți, se dovedesc a fi adevărații criminali – Leslie, tatăl Alyssei, este de fapt un dealer de droguri, cu principii morale discutabile, care nu își asumă responsabilitate nici pentru fiica lui, nici pentru celălalt copil pe care l-a abandonat, și care sună la poliție și îi denunță pe cei doi în speranța că va primi o recompensă. Tipul care se oferă să îi ia cu mașina are ca hobby luptele pentru câini și ulterior încearcă să îl agreseze sexual pe James în baie. Scriitorul Clive Koch, în a cărui casă intră cei doi, este de fapt un violator/criminal în serie care ține într-un sertar poze și înregistrări cu victimele lui și încearcă să o atace și pe Alyssa. Ca să nu mai spun că mama lui află toate astea și, în loc să raporteze poliției, primul lucru pe care îl face e să distrugă evidența.

Provenind amândoi din familii disfuncționale, Alyssa și James sunt nevoiți să se adapteze și să se maturizeze rapid. Toate experiențele și traumele din trecut îi fac să caute constant sentimentul de acasă, de iubire; asta îi determină să intre în casa lui Koch și să se comporte ca o familie normală – mănâncă împreună, beau din cabinetul cu alcool, pun muzică și dansează cu ochii închiși, bucurându-se de fiecare moment.

James și Alyssa ajung să preia unul de la celălalt atribute, ei practic se vindecă unul prin celălalt – James învață cum să se descurce cu propriile emoții și se deschide în fața ei, ea reușește să treacă peste nevoia de a fi validată de o figură paternă. De exemplu, momentul ala când James nu poate să omoare cățelul peste care Leslie a dat cu mașina, iar Alyssa îl acoperă cu jacheta pe care o avea de la tatăl ei. În final, James nu mai e monstrul de sub pat care așteaptă momentul potrivit pentru a o ucide, ci devine protectorul Alyssei (așa cum ea fusese până atunci), gata de sacrificiu.

Luisa: Violent și foarte tandru simultan, serialul aduce o poveste credibilă și palpabilă la suprafață, cu o imortalizare pe cât de precisă pe atât de amuzantă a realității. Departe de a fi un clișeu din zona teen-drama, seria este una dintre puținele ecranizări ce tratează just subiectul și formează o imagine plauzibilă, tridimensională și completă. Drama aduce aminte de un cuplu tip Bonnie&Clyde în varianta adolescentină, storyline-ul fiind catchy, cu urme de umor negru reușit. Jucând într-un zvac continuu, Barden cât și Lawther trec natural de la scene pasibile la scene zbuciumate, dezvăluind larg caracterele personajelor pe care le poartă.

Per total, seria vorbește despre povestea bizară de iubire a celor doi tineri, care avansează treptat și care  demonstrează importanța conexiunilor umane în evoluția indivizilor, cei doi reprezentând în același timp și un sprijin pentru celălalt, asemenea unor piese de puzzle care se completează reciproc. Niște piese de puzzle ascuțite și diforme, însă care în final ilustrează o imagine clara și puternică a ceea ce înseamnă să fii adolescent în circumstanțe problematice.

Teodora: Într-adevăr, primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la similarități a fost Bonnie&Clyde, în versiunea lui Arthur Penn din 1967. În stil similar, și protagoniștii noștri jefuiesc benzinării, fură mașini, petrec nopți în case abandonate, ajung să fie trădați de oamenii cu care locuiesc și prinși într-o ambuscadă a poliției. Sigur, versiunea din film a celor doi inamici publici ai anilor ’30 este mult romantizată, aproape transformată în mit, dar asta pentru a prinde la public și a transmite un mesaj. Ce se întâmplă cu Alyssa și James este că ei devin exponenți ai generației noastre și ajung să simbolizeze nu neapărat împotrivirea față de sistem, cât distanțarea de figurile autoritare din viața lor și încercarea de a se descoperi pe sine. Cred că serialul are potențialul de a fi la fel de iconic pentru generația noastră cum a fost Bonnie&Clyde pentru anii ’60-‘70.

TEOTFW reușește să ne ofere doza ideală de trecut și prezent. Sunt abordate teme moderne, care nu se rezuma doar la a ne arăta cum se comportă tinerii din ziua de azi.

Serialul e plin de comentarii sociale relevante de care publicul chiar are nevoie, iar majoritatea ajung pe ecran prin intermediul Alyssei: când tatăl lui James spune că avea impresia că fiul lui e gay doar pentru că nu vorbește cu el despre fete, ea îi răspunde

Maybe I’m gay. Maybe he’s asexual. We’re dealing with a really broad spectrum these days.

Sau când Alyssa îl aduce în casă pe Topher cu intenția de a-l face gelos pe James, dar se răzgîndește și conversația decurge în felul următor:

– Sorry, I changed my mind, I’m not into this.

– You’re kidding. It’s not fair, please, Alyssa, I think you’re amazing!

–Well then respect me changing my mind and fuck off, please.

Și tot prin ea se aduce în discuție problema how homeless women deal with periods. Foarte importantă este și apariția celor doi detectivi, ambele femei queer (dintre care una de culoare), nefiind supuse stereotipurilor.

În mod complementar, se face reconstrucția unei ere pierdute prin intermediul cadrului exterior. Casele au un design retro, la fel și hainele personajelor. Protagoniștii renunță la telefoanele mobile în primele episoade și tehnologia modernă devine aproape irelevantă în fața pozelor polaroid și vinilurilor. Un rol crucial în conturarea nostalgiei e alegerea sondtrack-ului, care conține aproape exclusiv muzica underground a anilor ’50, ’60, ’70 (cum ar fi Hank Williams, Brenda Lee, Fleetwood Mac, Françoise Hardy).

Poate toate elementele retro care îmbogățesc estetica serialului au un rol mai profund și îmi place să cred că este acela de a ne arăta că revolta tinerilor nu este deloc un subiect nou, că întotdeauna au existat adolescenți pe care societatea i-a marginalizat pe nedrept și care s-au împotrivit celor ce îi controlează.

https://www.youtube.com/watch?v=vbiiik_T3Bo

Super Shorts: The Monolith

de Luisa Balaban

The Monolith este un documentar care o surprinde pe Gwyneth Leech și schimbările infiltrate în viața ei artistică odată cu construirea unui zgârie-nor care îi fură priveliștea panoramică de la etajul al 13-lea, de deaspura Manhattan-ului.

Scurtmetrajul prezintă povestea artistei plastice care se vede limitată odată ce elementul ce o inspiră zi de zi dispare: priveliștea de pe geam. În limitele New York-ului gălăgios, murdar și agitat, de care e aproape dezgustată, Gwyneth se retrage zilnic în sanctuarul ei – studioul. Astfel, ani la rând, își dezvoltă colecția de lucrări „furând” din peisajele înconjuratoare. Priveliștea de milioane o inspiră, fiind ever-changing de la o zi la alta, părând că exteriorul monstruos, conturat de sky-scrapers de zeci de metri se cufundă în orizont și că razele de lumină se frâng în sute de cristale care sclipesc în geamurile clădirilor corporatiste, ea aflându-se în locul perfect pentru a surprinde toate aceste momente. Într-o zi, coborându-și privirea, observă cum sunt puse bazele unei noi clădiri, și preconizează ca va astupa fix locul său aerian liber, peste care simțea că își pusese parafa de-a lungul anilor. Astfel se declanșează o revoltă interioară, care duce la o disperare tăcuta și un mare semn de întrebare în legătură cu viitorul ei artistic.

Corelând tragediile din viața ei cu mamutul de beton care atârnă acum în fața ferestrelor largi, Gwyneth se resemnează și acceptă clădirea, asemenea modului în care accepți moartea unui membru drag al familiei. Trecând peste o perioadă neagră și bulversantă, înțelege că doar acceptându-și destinul de a trăi cu priveliștea unui zgârie-nor oranj în față, își poate păstra sanctuarul.

Documentarul este bine structurat, captivant și cumva bitter-sweet, oferind o mică introducere în ceea ce însemnă să trăiești ca artist, cum viața te poate descuraja într-o secundă și cum totuși te poate pune pe picioare imediat.

Gwyneth Leech pe instagram și pe site-ul oficial.

Lady Bird – atenția vine din iubire

de Teodora Mistodie

Ce m-a surprins plăcut este faptul că filmul evocă o imagine a adolescenței mult mai naturală decât filmele cu care am fost obișnuiți până acum. În debutul ei regizoral, Greta Gerwig împrumută clișeele unui film de coming-of-age, dar nu se rezumă la ele, ci adaugă fiecăruia strat peste strat într-un mod armonios. Personajelor tradițional unidimensionale le permite să evolueze în ceva tangibil: protagonista (Saoirse Ronan) nu are întotdeauna un statut privilegiat și, deși are înclinații artistice, nu excelează în vreun domeniu anume (prietena ei cea mai bună, side-kick-ul, este lăudată la o materie pe care Lady Bird aproape o pică, și tot ea obține rolurile mari în piesele de teatru din liceu); Lady Bird recurge la acțiuni și replici care fac din ea un posibil anti-erou (cum ar fi atunci când intră în sală și fură dosarul profesorului de mate, ca mai apoi să falsifice o notă); mama ei nu este întotdeauna genul de persoană care să îi spună că totul va fi bine, ci aplică un fel de tough-love, combinat cu o critică constantă (constructivă sau nu, rămâne de văzut la final); femeia care conduce liceul catolic nu le sancționează pe fete, după ce Lady Bird și Jenna îi decorează mașina, ba chiar râde pe seama glumei; până și Jenna, the queen bee, se dovedește a fi o prietenă destul de bună, care apreciază sinceritatea mai mult decât starea materială.

Centrală în film, pe lângă lupta clasei de mijloc pentru o viață decentă, este nevoia de a-ți depăși condiția, de a fi cea mai bună versiune a ta (fie că prin asta înțelegi bani, o casă impunătoare sau să trăiești în New York alături de ceilalți artiști), iar Lady Bird nu se lasă mai prejos. Sunt de admirat determinarea și sacrificiile pe care e dispusă să le facă pentru a obține ceva la care visează, chiar și atunci când viitorul e incert.

Cum dintr-un film de coming-of-age rareori lipsesc partea de dragoste și sexualitate, temele astea sunt importante în film pentru maturizarea protagonistei – de la puppy love la unspecial sex, întâi prin Danny (Lucas Hedges), apoi prin Kyle (Timothée Chalamet). Și e important, chiar empowering, că vorbește cu lejeritate despre asta, că ea decide de fiecare dată dacă vrea să fie atinsă sau când și unde să facă sex.

La capitolul dragoste includem și prietenia dintre Lady Bird și Julie (Beanie Feldstein), care deși are de îndurat unele momente grele, supraviețuiește până la capăt și rămâne la fel de dulce și inocentă. Sau relația cu tatăl ei, care o iubește atât de mult încât îi ascunde planurile pentru facultate de restul familiei.

Dinamica dintre Lady Bird și mama ei are la bază tot dragostea, deși Marion McPherson (interpretată de Laurie Metcalf) fură aproape fiecare scenă cu replicile ei tăioase și directe. În plus, nu se dă înapoi de la a-i spune propriului copil că este nerecunoscător.

„You give me a number for how much it cost to raise me, and I’m going to get older and make a lot of money and write you a check for what I owe you so that I never have to speak to you again. / I highly doubt that you will be able to get a job good enough to do that.”

Sau că nu este în stare să intre la o facultate bună.

You couldn’t get into those schools anyway. You can’t even pass your driver’s test. The way you work, the way you don’t work, you’re not even worth state tuition, Christine.”

Un moment mic, dar care mie mi-a câștigat inima, e când ele se ceartă în magazin și apoi Marion scoate o rochie de pe raft and they both go “Oh it’s perfect! Don’t you love it? I love it!”. E evident că Marion se poartă așa pentru că știe că și Christine are așteptări mari de la propria persoană și vrea să o ambiționeze să își găsească un echilibru în viață, să fie mulțumită de ea însăși. Când Danny îi spune că mama ei e înfricoșătoare, ea îi ia apărarea.

“Your mom is crazy. I’m scared of her. /  She’s not crazy, she’s just… she has a big heart. She’s very warm.”

Lăsând deoparte schimbul agresiv de replici, mama și fiica sunt mai asemănătoare decât ar vrea să recunoască, lucru vizibil în personalitățile lor puternice, în cele două cadre semnificative (cel din început cu ele dormind împreună și cel în care se face paralela cu fiecare conducând prin Sacramento) și în scenele dinspre final, când niciuna nu reușește să găsească cuvintele potrivite față în față. Relația dintre ele e oarecum similară cu atitudinea fetei față de oraș. Lady Bird critică Sacramento la fel cum Marion aruncă vehement cuvinte spre fiica ei din suferința de a vedea că cineva pe care iubești nu își atinge potențialul. Și pentru că atenția vine din iubire.

Cred că Lady Bird, pe lângă faptul că e un film sensibil, sincer și visually pleasing, are puterea de a trezi în public un dor de casă, o nostalgie pentru simplitatea de la începutul vieților noastre. Poate la asta contribuie și soundtrack-ul specific 2002 (posibil să fi auzit de cum a obținut regizoarea dreptul de a integra în film “Cry Me a River” a lui Justin Timberlake sau “Hand in My Pocket” de la Alanis Morissette).

Lady Bird | Triumph Featurette  

Super shorts: Volume

de Luisa Balaban

Volume (d. Mahalia Belo) este despre adevăr și toate fețele acestuia, ascunse de cele mai multe ori în amintiri, în conversații trecute și în lucruri pe care nu ai vrea să le auzi.

Georgina este o tânără extrovertită, un fel de Mean Girl salbăticită însă ținută în frâu de ai săi, care pare a avea tot ce își dorește. Odată cu dispariția acesteia, fațada de familie perfectă începe să ruginească, iar Sam,  care muncește frecvent pentru familia fetei, începe să pună cap la cap amintirile pe care a încercat să le șteargă din memeorie.

Sam este un tânăr cu deficiențe de auz, care s-a atașat irevocabil de Georgina, însă nu numai asta îl leagă de ea. Odată ce amintirile lui Sam se întorc, realizează că familia lui pare a fi mult mai implicată decât s-ar crede în cazul dispariției tinerei. Chiar și așa, e conștient că în fața lor nu poate spune nimic, și tot ce îi mai rămâne este gândul că poate totuși Georgina a fugit de acasă și acum se află undeva departe, poate pe o plajă, și nu ucisă de un joc sexual al tatălui său.

Departe de a fi a love&drama kind of deal, scurtmetrajul lucrează asupra ideei de adevăr și a influențelor pe care acesta le are asupra individului și cum distruge or menține intacte destine doar prin absența sa.

Scurtmertajul iese în evidență prin utilizarea precisă a cadrelor, portretizarea amplă a personajelor, stabilindu-le rolul încă din primele minute. Elementul special al filmului este reprezentat de modalitatea în care directorul se joacă cu „slăbiciunea” lui Sam, întregul scurtmetraj fiind prezentat din punct de vedere auditiv doar din perspectiva sa. Astfel privitorul poate înțelege mai bine implicarea protagonistului în cadrul acțiunii; putem auzi ce înseamna pentru el lumea din jur înainte și după dispariția Georginei.

Nominalizat la Sundance 2013, scurtmetrajul este engaging și te face să îți pui întrebări despre modul în care natura umană reacționează la traume și dacă adevărul e întodeauna soluția pentru acestea.

Super Shorts: To build a fire

de Luisa Balaban

În  cele 13 minute de animație tip 2D, To build a fire surprinde esența umanității în fața forțelor naturii, și descompune în secvențe clare și bine structurate teoria despre destinul uman și slăbiciunea acestuia în care autorul se încrede.

Short-ul reprezintă o adaptare aniversară a povestirii omonime a autorului Jack London, apărută în 1902, fiind o lectură clasică, ce reușește cu brio să surprindă carnalitatea existenței, creând paralele între puterea omenească și cea a universului.

În esență,  To build a fire ilustrează călătoria unui individ, prezentat în caractere generice, de-a lungul Yukonului, pe timpul unei ierni aprige. Ca și partener i se alătură un câine-lup, ca reprezentant metaforic al sălbaticului, care îi rămâne îndeaproape în călătoria sa, până în punctul său culminant. Firul poveștii se întrerupe abrupt, finalul fiind mai mult sau mai puțin un plot-twist ce te lasă cu un gust amar și cu o mie de gânduri legate de ceea ce suntem, sau mai exact, de ceea ce suntem după ce nu mai suntem.

Din punct de vedere vizual, scurtmetrajul este delicios, cu un storyline foarte bine argumentat de cadrele clean-cut minimaliste, arborând puternic la nivel empatic o serie  de legături, sentimentale chiar, cu personajele prezentate. Astfel, în acest scurtmetraj accentul nu se pune pe „scurt”, încât între primele și ultimele momente sunt așezate cu precizie scene care se scurg lent, adâncindu-te în realitatea prezentată, conturând astfel o animație bine lucrată cu o poveste puternică în spate.

În comparație cu alte scurtmetraje care se bazează pe aceiași poveste, acesta este printre singurele care reușește să integreze privitorul în cadrul descris și face posibil atașamentul între acesta și film.

În concluzie, To build a fire este tipul de short animat care trebuie  vizionat neapărat, având caracterul unei fabule, fiind printre altele recomandat și de palmaresul său bogat ce îi confirmă profesionalismul.

Super shorts: People in cars

de Luisa Balaban

People in cars (r. Daniel Lundh) este un scurtmetraj venit din Suedia, cu o capacitate suprinzătoare de a-ți ține atenția trează; se concentrează pe șase dialoguri, în esență banale, care au loc, ați ghicit, în mașini. Sub exteriorul simplu al acestei structuri, scurtmetrajul reprezintă o metaforă sugestivă asupra multitudinii de evenimente importante ale vieții noastre care se desfășoară în intimitatea rigidității vehiculelor, unde sub carcase de metal sunt spuse unele dintre cele mai moi și fragile destăinuiri.

Fie ca ai dat de o tipă mișto în autobuzul spre facultate, fie ca ai tăi te-au anunțat că bunicul tău a murit în timp ce erați pe drum spre rudele de la țară când aveai  7 ani, e interesant să ne gândim la varietatea de evenimente cu o puternică încărcătură emoțională care se pot desfășura în contextul unui automobil.

People in cars surprinde 6 cupluri, 12 subiecți independenți, deschizând subiecte diverse în cadrul intim mai sus precizat. Dialogurile sunt plăcute și intensificate de influențele grave și pătrunzătoare ale suedezei.

De la impotența în fața unei relații până la declarații de divorț, filmul are un iz familiar, un subiect simplu și extrem de catchy. Scurtmetrajul jonglează cu scenele dialogurilor, juxtapunerea acestora ajutând la a te ține cu ochii lipiți de ecran de-a lungul celor 16 minute.

Super shorts: Cheese

de Sonia Lupșa

Pentru că tocmai am intrat într-un nou an, am ales un short care să reflecte, într-o oarecare măsură, chestiunile importante care s-au întâmplat anul trecut.

Am ales scurtmetrajul Cheese, regizat de Hannah Cheesman, o comedie care prezintă conflictul de superioritate între bărbați macho și noua generație de feminism.

Jamie trebuie să cumpere brânză pentru o petrecere, deși nu se pricepe, iar patronul magazinului știe asta. Când ea intră să cumpere brânză pentru o petrecere, de la Global Cheese, este atrasă de patronul macho într-un conflict de superioritate în care încearcă să-și păstreze poziția.

Jamie se lasă purtată de val și cere brânzeturi din ce în ce mai scumpe pentru a-i dovedi bărbatului că nu se lasă intimidată. Când Jamie arată spre cel mai scump tip de brânză, patronul o avertizează că e foarte scumpă, dar ea cere să îi ambaleze o bucată.

Totul ia sfârșit când Jamie vede câtă brâză a cumpărat și cât are de plătit, dar simte că a câștigat competiția când patronul îi spune că are gusturi bune legate de brânzeturi.

Super shorts: I have something to tell you

de Sonia Lupșa

I have something to tell you este un short regizat de Benjamin Joyner și Dumaine Babcock despre fotograful Adrian Chesser, cunoscut pentru proiectul său în cadrul căruia i-a fotografiat pe cei dragi în momentul în care le-a spus că este testat HIV pozitiv și diagnosticat cu SIDA.

Filmul este o retrospectivă a vieții lui Chesser – queer la începutul anilor ’80 în perioada incipientă a crizei SIDA, venind dintr-o familie creștină conservatoare care nu îl acceptă.

Regizorii Babcock și Joyner se referă la Chesser ca fiind artistul care i-a inspirat – As artists, we were moved by the notion of using one’s art to overcome immense trauma or pain, a spus Joyner.

Subiectul filmului, care a câștigat destulă atenție în mediul online în urma unui articol publicat de The Huffington Post acum câțiva ani, era în vizorul regizorilor de ceva timp, aceștia continuând proiectul la Savanah College of Arts & Design.

Babcock și Joyner au avut parte de un avantaj când au realizat short-ul datorită relației dintre Babcock și Chesser, care este nașul lui, făcând I have something to tell you și mai interesant de vizionat.

Acest short este un documentar care dezvăluie faptul că dificultatea cu care se confruntă protagonistul e univesal valabilă și că modul în care acționezi te definește.

Super shorts: Cosmic bowling

de Sonia Lupșa

După ce planurile lor sunt date peste cap în mod neașteptat, 3 adolescente ajung să-și petreacă seara de vineri căutându-l cu disperare pe băiatul nou și drăguț din liceu. Scurtmetrajul realizat de co-regizorii Emily Berge și Spencer Thielmann este o dramă despre prietenie, nefiind un film nostalgic tradițional.

Acest short te face să-ți amintești de serile de vineri în care posibilitățile sunt nesfârșite, în care te plimbi acultând muzică împreună cu prietenii, în mașină, prin oraș.

Cosmic bowling este ca o scrisoare de dragoste adresată nopților fără griji și planuri, când totul este posibil; despre călătoria trio-ului, nu despre destinație, goana după acel băiat fiind doar un pretext pentru un hang out prelungit. De notat este și faptul că fetele nu își folosesc telefonul aproape deloc pe parcursul celor 17 minute.

Scurtmetrajul prezintă o anumită etapă a vieții prin care trece sau a trecut oricine, nu despre caracteristicile specifice ale unui deceniu.

Deși filmul poate părea lung, nu pot spune că nu are un farmec aparte – te face să te simți minunat gândindu-te la momentele banale, când chiar și statul într-o parcare are potențialul de a deveni magic.

Festival ride: Bucharest Short Film Festival

de Sonia Lupșa

Ajuns la a doua ediție, Bucharest Short Film Festival este un festival de film independent, inițiat în 2016 de Radu Muntean, care se ține la Cinema Muzeul Țăranului, în București. Festivalul a durat 5 zile (2-6 decembrie) și a adus pe ecran 87 de scurtmetraje din 35 de țări.

Desigur – mare agitație în seara deschiderii, iar sala a fost plină ochi, și pentru că este doar a doua ediție m-a bucurat să văd atâți de mulți oameni interesați. Scurtmetrajele, selectate de către juriul festivalului, urmăresc calitatea performanței vizuale, și sunt împărțite în categorii: ficțiune, experimental, documentar, fashion, student, drepturile omului, animație și stop motion.

Mai jos, câteva dintre scurtmetrajele care mi s-au părut interesante.

Chers Amis (Valeriu Andriuță, România) – Într-o cancelarie niște profesori discută „chestiuni importante”, în timp ce un copil își așteaptă în frig mama și un răspuns. De altfel, singurul scurtmetraj românesc prezentat la BSFF.

Tot din categoria Ficțiune, The peculiar abilities of Mr. Mahler (Paul Philipp, Germania) – Un copil de 6 ani este dat dispărut de câteva săptămâni. Crezându-se că detectivul Mahler este capabil de lucruri paranormale, acesta este trimis la familia băiatului dispărut pentru a rezolva, în sfârșit, cazul. Acesta scoate la iveală niște lucruri care fac ca întâmplarea să ia o întorsătură politică.

Ethnophobia (Joan Zhonga, Albania) – Un film stop-motion despre nevoia oamenilor de a exagera diferențele, fără a vedea că, de fapt, asemănările sunt cele care contează.

Scent of geranium (Naghmeh Farzaneh, SUA) – O animație despre cum te simți ca imigrant, inspirat din propria experiență a regizoarei.

Wicked girl (Ayce Kartal, Turcia) – O fetiță de 8 ani care se află în spital își amintește de vacanțele petrecute la bunici, dar în minte îi apar și niște amintiri întunecate care capătă, încet-încet, sens în mintea ei.

BSFF reprezintă o alternativă artistică față de ceea ce se prezintă în alte festivaluri din România, având ca scop recunoașterea, prezentarea și răspândirea unora dintre cele mai profesioniste, mai inovatoare și mai interesante noi scurtmetraje internaționale, dând prioritate filmelor independente.