de Diana Mărculescu, Teodora Mistodie, Luca Istodor, Pavel Dumitrescu, Dragoș Dimoftei
Pentru persoanele din comunitatea LGBT, să ai un personaj cu care te poți identifica poate fi esențial. Te poate ajuta să te accepți pe tine însuți, să vezi că mai există și alte persoane care au aceleași sentimente, dar și să vezi cât de diversă e comunitatea queer în sine și cât de mult diferă experiențele membrilor ei. Pentru mulți tineri LGBT, mai ales înainte să cunoască alți tineri ca ei, să „te” vezi pe ecran înseamnă să ai un sentiment de siguranță. Fie că e la cinema (și de aici importanța proiectării filmelor queer și îngrijorarea noastră în ceea ce privește „protestele” homofobe recente de la muzeul țăranului), fie că e acasă, noaptea, pe ascuns, pe laptop sau pe mobil, personajele queer devin un fel de prieteni. Din toate motivele de mai sus am hotărât să vă prezentăm câteva dintre personajele noastre queer preferate- sperând să vă încurajeze să descoperiți și mai multă cultură LGBT.
Lito Rodriguez, Sense 8
Am văzut doar primul sezon din Sense8 (pe tot dintr-o dată, atunci când a apărut), şi galeria de personaje a rămas cu mine ca o lecţie de diversitate, atât din punct de vedere al sexualităţii, cât şi al identităţii culturale. E greu să ai favoriţi, dar trebuie să vorbim despre Lito Rodriguez.
Lito e actor în Mexic şi joacă personaje care dogoresc de pasiune şi frumuseţe. În realitate, are o viaţă la fel de intensă, însă nu se întoarce niciodată acasă la vreo așa-zisă „frumuseţe latină” cu păr lung şi întunecat, ca în filmele în care joacă. Ci la iubitul lui, Hernando, profesor de istorie a artei.
Relaţia lor e ascusă de ochii publicului pentru a nu îi afecta reputaţia lui Lito, care practică prea des exerciţiul incomod de a schimba pronumele atunci când vorbeşte despre dragoste în interviuri. Ceea ce Lito urmează să înveţe e o lecţie despre sinceritate şi mândrie, o lecţie numai bună pentru cel mai priceput mincinos al serialului.
Îmi place Lito atât de mult pentru felul în care îşi permite să se lase profund fascinat de orice, deşi se poate controla atât de bine. De exemplu, a început să plângă în timpul unei filmări pentru că actriţa cu care juca era deosebit de frumoasă, şi i se părea tragic că timpul ar putea-o schimba. Iar când vine vorba de Hernando, ochii îi strălucesc şi vorbeşte despre iubirea lor ca şi cum ar fi o experienţă religioasă. Profund, sensibil şi loial, Lito îşi vede viaţa ca o îmbrăţişare dintre miracole şi tragedii – şi o trăieşte cu uimirea unui copil.
(Diana Mărculescu)
Adena El-Amin, The Bold Type
Adena, as her twitter bio reads, „is a proud Muslim lesbian”. Fotograf de origine iraniană, vine inițial la New York pentru primul ei vernisaj.
Facem cunoștință cu ea încă din episodul pilot, când refuză să ofere un interviu pentru Scarlet, motivând că revista ar promova subiecte anti-feministe. După o discuție cu Kat, directorul social media, reconsideră articolul și între cele două se leagă o frumoasă prietenie. Fire artistică și o feministă convinsă, Adena este mereu cea mai interesantă prezență dintr-o încăpere, iar Kat, deși nu a crezut vreodată că este alfel decât straight, începe să își pună întrebări despre propria sexualitate. Când Adena vrea să își prelungească viza, ea apelează la Kat pentru o scrisoare de referință și ajung să se cunoască mai bine. Pe parcurs, relația lor devine una romantică.
Ce îmi place cel mai mult la Adena este că știe exact cine e, radiază încredere și pasiune. Își îmbrățișează latura spirituală și are un set de valori foarte bine definit. În plus, o încurajează pe Kat să își urmeze inima și să se bucure de farmecul momentului, fie că asta înseamnă să închidă ochii și să asculte muzica unui bătrân violonist sau să cumpere un bilet de avion spre cealaltă parte a lumii.
Cu viziunea ei artistică provocatoare și în contextul social actual, este greu ca viața ei să nu se transforme într-un constant political statement. Adena ajunge să fie deportată, arestată și insultată pe stradă din cauza etniei, iar asta ar trebui să ridice niște semne de întrebare în privința modului în care ne lăsăm controlați de prejudecăți și alegem să fim ignoranți față de cei din jurul nostru.
(Teodora Mistodie)
Brian Kinney, Queer as Folk
De multe ori, oamenii își aleg personajul preferat din filme sau seriale în funcție de cu cine se pot identifica sau cu cine relaționează cel mai mult. Pentru mine, însă, e greu de spus că mă identific cu Brian. E însă primul personaj gay care îmi vine în minte, din motive emoționale, pentru că, cumva, el a fost acolo în timp ce eu descopeream că sunt gay și în timp ce îmi făceam coming out-ul. M-am uitat la Queer as Folk nopțile, după ce ai mei credeau că dormeam, pe la începutul clasei a 9-a. Părinții mei nu puteau să știe că mă uit, fiindcă nu știau încă că sunt gay. Mă uitam la serial (și da, în perioada aia, toate cele șase sezoane au trecut neașteptat de repede), ca să înțeleg cam cum stă treaba cu sexualitatea, și Brian a devenit un fel de model în capul meu.
Dacă aș sta să mă gândesc acum, Brian nu incorporează tocmai lucrurile în care cred, și nici nu seamănă cu mine: e destul de egoist (deși, în momente neașteptate, arată și că, de fapt, îi pasă de alții), pune întotdeauna pe primul loc munca, e super sigur pe el și nu îi pasă de ce gândesc ceilalți. Probabil tocmai din cauza siguranței ăsteia a ajuns un fel de “model” în mintea mea, mai ales într-un moment în care mă simțeam vulnerabil și nu prea știam la ce să mă aștept. Cred că mai admiram (sau încă admir) cum Brian era un fel de “rege” al cluburilor gay, cum putea “avea” orice tip ar fi vrut de acolo. Asta în comparație cu mine în perioada respectivă, care nu cunoșteam aproape niciun tip gay și nu aveam nicio idee despre cum să săruți (un băiat).
Cred că încă mai caut spiritul ăla de comunitate pe care mi-l inspirau Brian, grupul lui de prieteni și întreaga stradă gay cu localuri gay din serial. Țin minte când Justin (iubitul, ulterior, al lui Brian) a mers pentru prima oară pe strada aia: a întrebat pe cineva la ce club să meargă, iar persoana aia i-a răspuns “twinks sunt la clubul ăla, bears sunt la clubul ăla, leather acolo, dacă vrei să dansezi te duci acolo…”. Era construit ca un fel de loc al tuturor posibilităților, părea că poți să mergi din bar în bar și să cunoști câte un om nou în fiecare dintre ele. M-am simțit și eu așa, pentru câteva ore, când am fost anul trecut în Toronto, pe Church Street (ironic, nu?), unde s-a filmat parte din Queer as Folk. Cine știe, poate la un moment dat voi sta mai mult într-un oraș cu un cartier gay ca în serial, și o să reușesc să mă simt, puțin, ca Brian.
(Luca Istodor)
Laurence, Laurence Anyways
Povestea filmului se petrece în decursul a 10 ani (1989-1999) și urmărește atât evoluția, transformarea, ieșirea din cocon a personajului titular (Melvil Poupaud), cât și relația sa bulversantă și instabilă cu iubita sa, Frédérique (Suzanne Clément).
Filmul debutează cu protagonista în prezent, ce dă un interviu cu ocazia lansării primului său roman, ale căror idei ne sunt spuse de ea însăși, pe un ecran blank negru, înainte de opening credits:
“Caut o persoană care îmi înțelege limba și știe să o vorbească. O persoană care, fără să fie un paria, se va întreba nu numai de drepturile și valorile celor marginalizați, dar și ale celor despre care spun că sunt normali.”
Apoi, ne este arătată încăperea sa. După, o vedem vag ieșind afară, ne sunt arătate în slow-motion fețele tuturor oamenilor de pe stradă și toate expresiile lor distincte când o văd, pe fundalul melodiei If I Had a Heart de Fever Ray.
Ulterior, ne este dezvăluit trecutul eroinei, într-un fir cronologic, arareori întrerupt de intervenții ale sale și ale intervievatoarei din prezent.
10 ans plus tôt: Situația lui Laurence este destul de bună: la vârsta de 30-40 de ani, este un profesor universitar de literatură din Montréal foarte apreciat, primind un mare premiu și aflându-se într-o relație înfloritoare cu Fred, partenera sa.
Totuși, pe lângă farmecul, umorul și dârzenia eroului, manifestate explicit, o ușoară neliniște crește în persoana sa, aceasta contemplând privirile, stilul vestimentar, părul, machiajul și body language-ul studentelor sale, ulterior, înfingându-și ace de siguranță în unghiile sale.
Această neliniște își atinge punctul culminant în mașină: cu ocazia aniversării lor, după săruturi, îmbrățișări și ciocnirile paharelor de șampanie, Fred îi dezvăluie lui Laurence, cu mult entuziasm, că a luat două bilete de avion pentru un weekend la New York. De aici, eroul nostru izbucnește într-un adevărat catharsis: după furia și reproșurile sale, manifestate într-o manieră foarte bărbătească, pentru luarea unei decizii atât de mari și atât de bruște, când mașina intră în spălătorie, Laurence îi spune lui Fred că trebuie să-i mărturisească ceva foarte serios, o chestiune de viață și de moarte. Nici nu apucăm să auzim dezvăluirea acesteia, că o și vedem, din exteriorul benzinăriei, pe Fred ieșind, pe jos, în grabă.
În timp ce este clar că Fred vine dintr-un mediu familial mai degrabă modest și închis la minte, sora sa (Monia Chokri) dezaprobând încontinuu această transformare, făcându-se referințe la ce părere ar avea mama celor două, cu familia lui Laurence, lucrurile stau puțin altfel: tatăl său vitreg este un couch potato care nu-și poate dezlipi ochii de la televizor, iar mama sa (Nathalie Baye) duce un trai în întregime monoton, supus soțului și carierei sale, renunțând la pasiunea sa pentru desen. Când Laurence i se arată brusc, de nicăieri, după o lungă absență, pentru a-i da de știre despre viitoarea sa transformare, aceasta inițial îl respinge. Ulterior, îi mărturisește că era de așteptat, că el mereu se îmbrăca ca o fetiță când era copil și că era sigură că ar fi ajuns gay. Prima zi ca femeie pentru Laurence coincide cu ziua de naștere a mamei sale. O surprinde la gară, dându-i cadou un set de pensule. Mai târziu, când se revede cu fiica ei, ajunge să dea de pământ și să distrugă televizorul soțului său.
Filmul este realizat cu o atenție și cu o meticulozitate aparte, Dolan punând accentul pe close-up-uri, evidențiind machiajul strident și/sau diversele expresii faciale ale personajelor si pe alternarea dintre slow-motion și o moțiune bruscă, foarte repezită în momentele în care este prezentă o melodie pe fundal. Acest stil își atinge apogeul în scena în care Fred își face apariția la Cinébal, cu melodia Fade to Grey de Visage pe fundal; și apoi, după ce se revăd peste mult timp, atunci când Laurence și Fred ajung, în sfârșit, în destinația lor de vis, l’Île au Noir, aflându-se în extaz, cu melodia A New Error de Moderat pe fundal.
Până la urmă, deși cei doi se tot despart și se reunesc pe parcursul acestui deceniu, fiecare alegându-și un drum aparte în viață, dragostea lor rămâne indestructibilă, iar cei doi mereu găsesc un prilej de a fi din nou împreună.
Pe tot parcursul filmului, atitudinea eroului, ulterior devenit eroină, nu se schimbă: rămâne mereu sigură pe sine, conștientă de ce simte și de ce vrea, având un curaj și o determinare fără limite. Rămâne Laurence anyways.
Mereu are două țeluri: acela de a o avea pe Fred și acela de a schimba atât cum sunt percepute în societate persoanele marginalizate, cât și cele care pretind a fi normale, cel din urmă fiind îndeplinit prin publicarea primului său roman.
(Pavel Dumitrescu)
Salvador Dali, Little Ashes
„Dry land, quiet land of immense night. Wind in the olive grove. Wind in the sierra. For Salvador Dali, of the olive-colored voice…”
Acestea sunt primele vorbe ale filmului ce m-a crescut.
„Little Ashes” prezintă, mai mult sau mai puțin ficțional, o parte din viața lui Salvador Dali, un geniu care mi-a obsedat o bună parte din adolescență. Un lucru mai puțin cunoscut despre faimosul artist ar fi că acesta a avut o sexualitate suficient de fluidă, având ca primă muză (înaintea rusoaicei Gala) un poet andaluz, pe numele său Federico Garcia Lorca. Filmul conturează o imagine complexă a relației dintre cei doi, focalizând pe zbuciumul lumii interioare a unui om în aparență încrezător, liber și fără limite; povestea prezintă drama unei iubiri cvasi-platonice, în procesul dezvoltării ei. Astfel, acţiunea este orientată către interiorul personajelor.
„Little Ashes” abordează numeroase teme cu care am rezonat. Filmul conţine statement-urile curajoase ale lui Dali când se îmbracă flamboaiant, ori când face travesti pentru a creiona tragedia încarcerării unui suflet ce nu-l poţi limita la etichetele unui gen. Acesta are şi cele mai incitante scene de dragoste nespusă, tânără, inocentă şi, paradoxal, erotică (apăsarea unui aproape-sărut poate fi mult mai erotică decât o oră de sex) între cei doi băieţi. Un alt subiect interesant este rebeliunea personajului principal demonstrată prin sfidarea fascismului şi sistemului hiper-conservator al acelor vremuri cu ajutorul artei sale.
La nivel personal, pentru mine, cel mai inspiraţional lucru din acest film a fost portretizarea unui geniu monstruos, căruia nu îi pare rău de nimic, care provoacă şi se răsteşte, care deţine o forţă interioară ce sfâşie tot şi pe oricine, care trăieşte aproape epicureic şi a cărui esenţă este superb capturată în următorul citat din film: „If I’m going to be anything more than average, if anyone’s going to remember me, then I need to go further in everything: in art, in life, in everything they think is real: morality, immorality, good, bad. I, we have to smash that to pieces, we have to go beyond that, we have to be brave. No limit.”
Acest film a fost primul cu tematică queer pe care l-am văzut, iar faptul că se află pe locul întâi în topul preferințelor mele are de-a face cu mai mulți factori: de la proiecția propriilor sentimente asupra poveştii în procesul de auto-descoperire din anii adolescenței mele, până la nevoia de a urmări şi, implicit, de a „simți” erotismul ezoteric emanat de două personaje masculine, precum și senzualitatea tipic spaniolă inerentă acestui film.
(Dragoș Dimoftei)
Patricia e în clasa a11-a la Liceul de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”, secţia grafică. Momentan, Patricia face echitaţie şi pasiunea ei principală e fotografia. În viitor, aceasta îsi doreşte să devină curator şi să îşi păstreze dragostea faţă de pictură.
Instagramul Patriciei: @patriciaproksch
Cu un aspect jucăuș și simplu, The Florida project e ca o cameră ascunsă care surprinde viața sinceră de copil, unde totul e o joacă și ziua de mâine e mereu mai bună. Lungmetrajul surprinde o metaforă continuă referitoare la diferențele dintre prospera viață asociată Floridei și situația oamenilor care își duc veacul în camere de motel, nu departe de clădirile glossy ale corporațiilor.
