RETROSPECTIVA ONE WORLD ROMANIA 2015: WAITING FOR AUGUST

autori: Tea Nicolae, Ligia Prodan

Eu și Ligia am fost în Juriu la One World Romania. Adică am fost liceenii care stăteau în primul rând (câteodată și mai în spate) în cinematografe, de două ori pe zi, și care mergeau, după fiecare film, sus în Cărturești Verona, unde ne îngrămădeam lângă jocurile și cărțile cartonate, colorate, pentru copii, și unde discutam documentarele pasiv-agresiv, ușor îndemânatici și, în același timp, ușor neîndemânatici.

În a cincea zi, într-o vineri, am văzut Waiting for August. Și vrem să vă spunem că nu numai câștigătorul festivalului, Pixadores, este un film bun, de fapt, foarte bun, ci și filmul ăsta – cum ar spune Ionuț, emblema juriului, un film mai mic, drăguț și ”neinofensiv”.

Ligia spune că

Documentarul de față reprezintă debutul regizoral al Teodorei Ana Mihai și pe bună dreptate că she nailed it, pentru că a fost deja multi-premiat. Povestea e simplă: Georgiana (15 ani) trebuie să aibă grijă de cei 6 frați ai ei, cît timp mama ei este plecată la muncă în Italia (despre tată nu știm nimic), iar istorioara asta e documentată pe parcursul a 8-9 luni din viața lor, în așteptarea lunii august, cînd mama lor se va întoarce în țară.

Ai putea să crezi că cei 7 trăiesc în promiscuitate și să pornești cu premisa că ai să vezi un film despre niște copii fără mamă, fără tată, care, cel mai probabil, or să se aciueze în niște anturaje negative, cum se întîmplă cu Ana din Toto și surorile lui, care se apucă să consume droguri șamd., însă am rămas plăcut surprinsă cînd am văzut cît de cald și frumos e documentat întregul film, chiar dacă nu era vorba despre un caz tocmai fericit. O altă prejudecată pe care o poți avea în urma citirii sinopsisului tinzi să o judeci pe mama lor, pentru că și-a „părăsit” temporar copiii în țară, dar îți dai seama că, de fapt, ea este o femeie foarte inimoasă și chiar dacă e departe de copiii ei, de fiecare dată cînd vorbește cu ei știe exact ce să-i întrebe „Te mai doare dințișorul?”, „Te-ai mai bătut cu Stelian?”, „Ce notă ai luat la testul de la matematică de săptămîna trecută?”. În felul acesta, pînă la sfîrșit, filmul reușește să-ți demonteze toate miturile pe care le aveai despre astfel de familii destrămate și, eventual, să fii perfect de acord cu situația în sine și să nu-ți mai vină să judeci pe nimeni și nimic.

Deși Georgiana e în clasa a 8-a și, cum s-ar spune, examenul îi bate la ușă, ea nu își neglijează frații mai mici și le face de mîncare, îi drăgălește, îi duce la plimbare în parc, face curat prin casă și, practic, ea devine prototipul mamei, pentru frații ei, care se ocupă de toate și de care depind întru totul, cum ar fi acea scenă în care îi învață pe fiecare cum să vopsească ouă de Paște, iar aici ea practic încearcă să îi educe. Nu e tocmai o persoană cultă, pentru că din cîte vedem nu prea are timp pentru ea, dar are plăceri mărunte: să urmărească telenovele, să bîrfească cu vecinele de-o seamă cu ea și să-și downloadeze muzică pe telefon. Totuși, ea nu e cea mai mare din casă, ci mai are un frate, Ionuț (18 ani), care, urmînd ideea de mai sus, este prototipul tatălui rece, neimplicat, o figură generică, care administrează banii și își ocupă timpul liber jucînd Counter Strike. Georgiana e privită mereu în antiteză, spre exemplu, în timp ce ea pregătește masa de prînz, în spatele ei, frații mai mici se joacă și rîd.

Pe parcurs, devii martorul mai multor evenimente din viața celor 7, fie ele în apartamentul de 30 m, fie pe maidanul din fața bloului, care, mie mi-au dat o senzație maximă de emoție. O scenă cu care am empatizat în mod special a fost cea în care ea împlinește 15 ani, iar colegii îi cîntă la mulți ani în lumina lumînărilor de la tort, și apoi încep să danseze pe Gașca mea. Da, îmi amintesc de momentele cînd eram mai mică și mergeam la petrecerile colegilor mei la KidsLand, dar ceea ce m-a frapat a fost atmosfera filmul, care permite crearea unei legături între tine și personaje. N-ai cum să spui că empatizezi 100% cu Georgiana, pentru că tu n-ai avut niciodată grijă de 6 copii/frați, ca să vezi cum stă treaba, dar sunt chestii mici, momente intime surprinse cu multă gingășie de către regizoare, care, ar fi putut foarte ușor să se implice și să dea un anumit curs filmului, dar a ales să aibă o viziune obiectivă și să lase filmul să vină de la sine. Aici intervine adevărata artă a documentarului.

Într-adevăr, ne este prezentată o lumea lipsită de o formă parentală, chiar unul dintre băieți, în vîrstă de vreo 5 ani, fuge tot timpul de lîngă monitor cînd trebuie să comunice cu mama lui prin Skype, deoarece, el nu simte că are o legătură atît de strînsă cu mama aia de pe ecran, așa cum are cu sora lui, Georgiana, care a fost tot timpul alături de el, atunci cînd a avut febră, cînd s-a lovit, cînd a suferit, ea a fost cea care a venit și l-a mîngiat). De aceea, copii apelează de multe ori la o lume onirică (cu dorințe, magie, Zîna Măseluță), iar atunci cînd lui Stelian (cel mai mic dintre frățiori) îi cade un dinte, el alege să-l arunce pe geam și să-și pună o dorință. Ulterior, aflăm de la fratele lui mai mare, George, că acesta și-a dorit ca mama lui să vină acasă. Poate că sună fals, dar ești martor la o mărturisire frustă, pentru că, din nou, e vorba de intimitatea lor.

Pariul Teodorei Ana Mihai e altul, pentru că nu și-a propus de la început să facă un film care să aibă un început și un sfîrșit bine definit (cum am mai văzut în alte documentare de la One World, care erau foarte ficționalizate și cosmetizate). E un film nișat, nu e făcut pentru toată lumea, ci numai pentru un anumit segment de piață și chiar s-a întîmplat ca în juriul de la OWR să existe 2 jurați, care ne-au mărturisit că ei n-au simțit absolut nimic pe parcursul celor 2 ore de film. E complicat, dar i-am înțeles perfect.

Cred că aici contează foarte mult contextul cultural și regiunea în care te-ai născut (eu sunt din zona Moldovei, iar aici lumea e destul de săracă, și de-aia poate că am ajuns să empatizez cu Georgiana în unele din gesturile-i mărunte, deși eu sunt mezina familiei), două elemente care te pot face să te simți sau nu engaged cu filmul ăsta.

Tea spune că

Waiting for August este, în primul rând, un film cald.

E un film care te încălzește – pe mine, una, m-a încălzit. M-a făcut să mă înfund în scaunul negru, înfășurându-mă în pardesiu, întinzându-mi un zâmbet rujat pe față. Din când în când, simțeam nevoia să îmi presez degetele de obrajii mei, care se înroșiseră de la plăcerea de a privi ceva atât de minuțios și de natural. Mi-a plăcut.

Pe scurt, Waiting for Augusteste un documentar care prezintă, cum zice Ligia, o poveste simplă – o fată de 15 ani, Georgiana, trebuie să aibă grijă de cei 6 frați ai ei, în timp ce mama lor este plecată la muncă în Italia, pentru 8-9 luni. Până în august. Georgiana este cea mai mare dintre fete și acaparează rolul de mamă, iar cel mai mare dintre băieți, Stelian, cuprinde poziția unui pseudo-tată dezinteresat, dar ușor grijuliu.

Ceea ce mie mi-a plăcut foarte mult a fost naturalețea filmului, compusă din mici momente înfășurate într-o lumină portocalie, rozalie, care mi-au destins mintea și corpul. Erau fragmente adevărate, frumoase, a unei vieți aparent anevoioase, dar nu insuportabile, nu de ”netrăit”. Filmul m-a surprins pentru că nu este neapărat siropos, nu cade, contrar a ceea ce a spus o altă membră a juriului, în extrema clișeică a unei familii triste, a cărei poveste sensibilizează oameni și accentuează valorile adevărate și familiale care sunt ”mereu” uitate, etc. Nu. Filmul este extrem de pozitiv, amuzant, îndrăzneț, fără a cădea în melodramatism, ceea ce e, în fond, ceva foarte greu de evitat, considerând subiectul personal al documentarului.

Frumusețea sa constă în micile momente cu care putem, cu toții, să relaționăm, ca oameni – există constanța rutinei, sclipiciul secundelor de simplitate, fluiditatea aproprierii involuntare între, în primul rând, prieteni, iar, mai apoi, între frați. Căci membrii familiei Halmac sunt mai întâi prieteni, și mai apoi frați.

Filmul nu încearcă să fugă de normalitate și nu încearcă să spună povestea unor oameni ne-oameni, unor oameni neapărat speciali, neapărat diferiți. Pur și simplu prezintă niște copii ”normali”, obișnuiți, veseli, găsiți într-o situație puțin mai dificilă, care, totuși, nu îi afectează în mod radical – învață, copilărește, să găsească o căldură afectivă unul într-altul. Și este frumos să vezi cum se dezvoltă asta, cum devin, pe parcursul derulării minutelor, din ce în ce mai dezinvolți cu camera, cu ei înșiși. Nu îl simți pe regizor, îi simți pe ei.

Oricum, cum spuneam, frumusețea stă în momente. Momente ca cel în care Georgiana, întinzându-și fond de ten pe față, mânjindu-se pe degete și pe gulerul tricoului, pregătindu-se să iasă seara în parc cu sora și cu prietenii, unde se aude tare Alex Velea și Smiley. Georgiana vorbind cu prietena ei cea mai bună despre Ceaușescu și regimul comunist, explicându-le celor mici că este ”ăla care a fost împușcat de Crăciun și e mereu pe toate posturile de televiziune, ăla cu comunismul” și discutând filmele de Crăciun și de Paște, menționând că ”Patimile lui Hristos” este extrem de frumos și de mișto. Copiii care vorbesc pe Skype cu mama lor, care nu se vede clar, care nu se aude clar, dar pe care cu toții o privesc, minunați, zâmbind afectuos și trist. Georgiana plângând pentru că părinții unei prietene, despre care mama ei o avertizase mai înainte, dau vina pe ea pentru că aceasta și-a găsit ”prieten”, dar ea, sughițând, se scuză și o asigura pe mama ei, la telefon, că ea nu i-a spus nimic. Copiii așteptând ”pachet de la mama”, pe care îl desfac împreună, supărându-se dacă nu primesc destul sau cât se așteptau. Mama care se scuză că nu a putut să facă un ”pachet mai mare”, dar, lasă, că vine acum ziua lor, și mama pregătește ceva mai mare. Fiul cel mic, Stelian, atașat de surorile lui și plângând pentru că ele merg seara în parc fără el, dar primind promisiunea că ele se duc să vadă cum e, și dacă e frumos, dacă sunt și copii mici, se vor duce și cu el în seara următoare. Fiul cel mic găsindu-și mama în surorile mai mari. Georgiana pierzându-și vremea pe Facebook. Fiul cel mic fugind de mama lui și neputând să vorbească cu ea sau să o privească. Georgiana încercând să învețe în seara de dinaintea examenelor naționale, răstindu-se la frații ei și rugându-i să o lase să învețe. Frica de note; de intrare la liceu. Georgiana sunând-o pe mama ei și, plângând, spunându-i că e ”proastă”, pentru că nu a făcut bine. Mama spunându-i că asta nu e nenorocire. Se mai întâmplă. Copiii îmbrăcându-se gros iarna, căzând prin zăpadă și ținându-se de mână. Copiii făcându-i un tort Georgianei. Făcându-i poze, cântând ”La mulți ani.” ”Băieții din cartier”.

Și, mai apoi, august.