autor: Marc Solomon
Fusi (Gunnar Jonsson) este un bărbat trecut de 40 ani care locuiește cu mama lui și iubitul ei. El are o rutină zilnică foarte clară, de la care nu se abate. Atunci când împlinește 43 de ani, iubitul mamei sale îi face cadou o pălărie de cowboy și un voucher pentru o lecție de dans gratuită. Deși nu prea vrea, Fusi se duce la lecția de dans, bagă capul pe ușă sălii în care se ține cursul și se întoarce la mașină unde stă până se termină lecția. Așa o întâlnește pe Sjofn (Ilmur Kristjansdottir), o fată foarte deschisă și prietenoasă de la curs care îl roagă să o ducă cu mașina până acasă. Fusi, deși oarecum copleșit de Sjofn și de dorința acesteia, o duce acasă, iar fata îl convinge să asiste la următoarea lecție de dans.
Regizorul, Dagur Kari, alege (în primele două treimi ale filmului) să-și abordeze subiectul într-un mod reținut, foarte rece, destul de tipic cinematografiei islandeze. Stilul se potrivește perfect personajului, Kari filmându-l pe Jonsson de la o distanță potrivită pentru a reda singurătatea din sufletul său și felul în care percepe Fusi lumea din jurul său. Dar cea mai mare contribuție în favoarea conturării personajului vine de la actorul principal, Gunnar Jonsson, care prin mimica sa deosebită reușește să ne dezvăluie toate particularitățile și generalitățile lui Fusi încă din prima jumătate de oră a filmului.
Până aici, nimic impresionant, filmul se ține pe picioare destul de bine, chiar dacă nu ne arată ceva ieșit din comun, ceva original pe tema respectivă. În momentul în care Fusi intră forțat în casa lui Sjofn, filmul o ia razna. Fusi, în încercarea lui de a-i ameliora depresia sau comportamentul bipolar a lui Sjofn, începe să facă tot felul de fapte pentru ea (de la repararea ușii pe care a spart-o, până la suplinirea femeii la locul de muncă). Calvarul lui Fusi urcă vertiginos pe scara pateticului incredibil spre o concluzie generică a acestei povești de „dragoste” care pare luată din alt film.
În plus, nu ne este explicată niciodată starea lui Sjofn în detaliu, mai mult decât o simplă menționare a depresiei. Mai mult decât atât, personajul ei este făcut să arate ca un monstru manipulator, nu ca o persoană ale cărei decizii schimbătoare ar trebui să le înțelegem și să le acceptăm, cum probabil și-ar fi dorit Kari.
Bref, Virgin Mountain avea toate șansele să fie o observație decentă și moderat nuanțată despre singurătate și maturizare târzie, ancorată de o interpretare magistrală din partea lui Jonsson. Din păcate, ultima treime a filmului este plină de patetism, suita finală de evenimente și acțiunile personajului fiind exagerate, iar construcția modestă (dar corectă) a actorului și a regizorului până în acel moment este eclipsată.