OCTOMBRIE DE VARĂ

autor: Ioana Popescu

Ioana s-a gândit la Top 3 Filme Pe Care Le-a Văzut Vara Asta, și ne-am gândit că ar merge perfect acum, când toată lumea răcește și încearcă să-și amintească firimituri din zilele miriapodice de vară, când molfăiai un pai înfipt într-un munte de gheață, și laptopul cu filme era pus la umbră sau scăpat în piscină. Așadar și prin urmare, cu topul Ioanei amânăm dependența de fulare, bocanci și șervețele încă puțin.

THE LIFE AQUATIC WITH STEVE ZISSOU (2004, R: Wes Anderson)

În primă fază, am ancorat în filmografia asortată a lui Wes Anderson, downloadând ilegal cel mai azuriu film al său. Puntea scârțâia plină de o distribuție minunată, aburii ieșeau dintr-un mini spa iar în fundal se auzea molcom David Bowie în portugheză. În puțin timp nava pleacă în ultima ei expediție, apare clasica relație stânjenită tată-fiu, Bill Murray sperie niște pirați în cel mai bad-ass mod posibil și toată călătoria culminează într-o operațiune de salvare în spandex pastelat în care se pierde cățelul bulversat al băieților răi.

Dacă nu v-am convins, zic doar că în film, Willem Dafoe poartă o căciuliță cu pompon în vârful capului.

THE DIVING BELL AND THE BUTTERFLY/LE SCAPHANDRE ET LE PAPILLON (2007, R: Julian Schnabel)

Intrasem într-un vis. Pleoapele fluturară, imaginea se distorsiona iar în camera vernil cu trandafiri roșii perdeaua de spital se unduia în vânt. Într-o lumină lăptoasă, fragmentată, apar niște doctori care îi comunică lui Jean Dominique Bauby faptul că este prizonierul propriului trup.

Julian Schnabel regizează cartea trist de autobiografică a editorului revistei Elle care în ’95 a rămas paralizat în urma unui atac cerebrovascular. Închis astfel în mintea unui om care comunică (și scrie o carte) clipind cu ochiul stâng, ești expus regretelor și fanteziilor sale de o acuitate dureroasă. Cu toate astea, în coloana sonoră cu tonuri albastre, reușește să zboare.

PARIS,TEXAS (1984, R: Wim Wenders) (1984, R: Wim Wenders)

Un om este găsit în deșert după 4 ani. Din această premisă simplă, iese în prim-plan Travis, cu pielea prăfuită și cu șapca roșie de profet, despre care nu știi nimic. Filmul curge încet, suspansul se crează singur în muzica aridă și încerci să nu te oprești la orice cadru simetric și minunat luminat.

În atmosfera cumva apăsătoare și duioasă, Travis este reunit cu fiul său blonduț și ușor precoce, însă nu știi încă de ce până acum a stat cu unchii și nu cu părinții săi. Cu toate astea, în scurt timp, Travis îi propune băiatului să o caute pe mama lui, în Huston, iar asta îi aduce din nou pe drum, recuperând timp-lumină, prin amurguri colorate și parcări de neon.

Și o găsesc. O găsesc în spatele unui panou de sticlă opacă, mușcându-și buzele într-o bluză pufoasă și roz iar Travis începe să-i istorisească indirect o poveste despre o fată și un bărbat (genul de poveste la care numai Lana mai visează). Iar de aici, în lumina care picură melancolic și în care vocea devine aspră cu regret, nu mai pot să descriu. Acea parte este un punct culminant și superb și nu simt că pot să îl ilustrez autentic în frumusețea lui tristă. Spun însă că, în final, Travis ajunge la Paris, Texas.