The Watermelon Woman

de Ioana Răducu

O istorie reimaginată a comunităților marginalizate

Privite acum cu o admirație nostalgică, filmele independente ale anilor ’90 au creat contextul ideal pentru debutul a numeroși regizori care nu avuseseră ocazia să se afirme, de cele mai multe ori din cauza lipsei fondurilor. Un cinematograf al neconvenționalului, care îndeamnă pe oricine să facă filme indiferent de buget și de materialele de care dispune, a condus inevitabil la diversificarea semnificativă a perspectivelor artistice. Una dintre contribuțiile cele mai creative vine din partea regizoarei Cheryl Dunye, adeptă a filmelor-hibrid și a comediilor cu substrat politic. În 1996 debutează cu The Watermelon Woman, un pseudo-documentar (sau Dunyementar, așa cum îl numește cineasta) care estompează granița dintre realitate și ficțiune, recunoscut drept primul film scris și regizat de o femeie afro-americană queer. 

Cheryl Dunye este în același timp și actrița principală a filmului, jucând rolul unui alter ego al său: o tânără cinefilă care încearcă să scoată la lumină istoria actrițelor de culoare din filmele anilor ’30-’40. Se autodeclară regizoare și, deși se află la început de drum, știe că vrea să facă filme despre femei ca ea, ale căror povești nu au fost încă spuse. Își găsește sursa de inspirație într-o actriță afro-americană din filmul Plantation Memories, distribuită în roluri arhetipice de mammy și cunoscută doar sub pseudonimul Watermelon Woman. Determinată să realizeze un documentar despre misterioasa actriță, Cheryl pleacă pe urmele ei, intervievându-și cunoștințele și consultând arhive în speranța că îi va putea afla adevărata identitate.

Ideea care stă la baza filmului a apărut în anii de facultate ai regizoarei. În încercarea de a documenta contribuția femeilor afro-americane la cinematografia primei jumătăți a secolului al XX-lea, cineasta a observat că numele celor mai multe dintre ele fie erau înlocuite cu insulte rasiale, fie lipseau cu desăvârșire. La fel de frustrantă a fost și descoperirea că în lumea filmului identitatea de afro-american nu se intersecta niciodată cu cea de persoană queer. Lungmetrajul său de debut este, prin urmare, o reimaginare mai optimistă a istoriei lacunare și incerte.

Ceea ce separă The Watermelon Woman de alte filme cu tentă socio-politică este faptul că își menține spiritul jucăuș și dezinvolt în ciuda complexității subiectului pe care îl abordează. În stilul caracteristic mișcării New Queer Cinema, regizoarea percepe umorul ca mod de a facilita interacțiunea cu spectatorii, iar ocazionalele replici comice pe care le integrează nu atenuează mesajul politic, ci îl fac accesibil unui public cât mai larg. 

Într-adevăr, filmul poate părea anacronic privit dintr-o perspectivă modernă; de la calitatea video care amintește de dispozitivele VCR și până la jocul actoricesc stângaci, nimic nu are vreo tangență cu ceea ce ne-am obișnuit să vedem pe marile ecrane. Însă stilul DIY al lui Cheryl Dunye este captivant întocmai datorită simplității sale, a aspectului de home-video care îi dă o notă inerent nostalgică.

„Uneori trebuie să îți creezi propria istorie” este epigraful care încheie filmul și rezumă perfect intenția regizoarei. Cheryl Dunye conștientizează că nu îi stă în putere să schimbe trecutul, dar nu se resemnează în fața lui; în schimb, o creează pe Watermelon Woman, un personaj plin de viață, menit să simbolizeze actrițele afro-americane pierdute în anonimitate. Deși Watermelon Woman este o personalitate fictivă, problema pe care o semnalează este cât se poate de reală: cinematografia nu le-a permis dintotdeauna minorităților să se exprime artistic și să își lase amprenta asupra istoriei, fapt care își spune cuvântul și în zilele noastre.

În artă am căutat dintotdeauna consolarea că nu suntem singuri în ceea ce trăim și simțim; este mai important decât ne dăm seama să ne regăsim pe noi înșine atât în personajele fictive de pe ecran, cât și în oamenii care le aduc la viață. În The Watermelon Woman, Cheryl Dunye readuce în discuție problematica lipsei de reprezentare (în film și nu numai) a comunităților marginalizate. Își spune povestea pe un ton sincer și plin de umor, iar mesajul pe care îl transmite este unul care nu își va pierde niciodată relevanța: diversitatea în cadrul artei cinematografice nu este un capriciu, ci o necesitate.