The End of The Fucking World – Adolescenți on the run pe muzică underground
de Luisa Balaban și Teodora Mistodie
O serie scurtă despre Alyssa și James, doi adolescenți – un serial-surpriză lansat de Netflix coordonat de doi regizori englezi, The End of The Fucking World e narațiunea complexă, stilizată și modernă pe care o cauți, cu un aer foarte fresh și un outlook al anilor ’90 în același timp.
Ca sentiment general, TEOTFW amintește de Submarine (ca paletă cromatică și la felul în care sunt introduse personajele) și de filmele lui Lynch de la începutul anilor ‘90– aș zice Wild at Heart pentru acțiune, chiar și Twin Peaks pentru modul în care se folosește de muzică.
Un serial scurt, un sezon cu 8 episoade a câte 20 de minute, TEOTFW aduce pe marele ecrane povestea a doi adolescenți ce plonjează în necunoscut odată ce fug împreună de acasă.
Luisa: James este un personaj bine construit, care ilustrează un sociopat aparte cu tendințe maniaco-criminale la doar cei 17 ani ai săi. Un introvertit elevat, cu traume familiale grave și adânci, debutează în primul episod al seriei, oferindu-ne un scurt backstory al comportamentului său nevrotic, din care aflăm parțial de ce e un băiat tăcut cu o colecție numeroasă și bine clasificată de vietăți pe care le-a ucis. De la plante, la rozătoare și pisici, James planifică acum să treacă la următorul nivel și caută un „voluntar” uman pentru pasiunea sa morbidă.
Facem apoi cunoștință cu Alyssa, o fire extrovertită, agitată și chiar în pragul disperării, un personaj susținut bine de jocul lui Jessica Barden, al cărei comportament este de asemenea în strânsă legătură cu situația ei familială, făcându-se prezente încă de la început some daddy-issues. Venind dintr-o familie dezbinată, trâind alături de mamă și noul partener al acesteia, Alyssa se vede scoasă din planurile familiale odată cu venirea pe lume a celor doi frați gemeni. Limitați de orașul mic în care se află, datorită caracterului vulcanic al fetei cât și a interesului ascuns a lui James, cei doi ajung să se apropie și pleacă în ceea ce va fi una dintre cele mai grandioase aventuri ale vieții lor.
În timp ce James plănuiește să ucidă pentru prima oară o persoană, fixându-și ținta pe Alyssa, aceasta din urmă pleacă în căutarea tatălui său din dorința de a-și lua de la capăt viața. Călătoria lor ia turnuri neașteptate, cei doi luând parte la jafuri, încăierări, confruntări, crime, însa cel mai evident își lasă efectul asupra lor evoluția forțată prin care trec, transformându-se din copiii răzgâiați ai primului episod, în tineri lucizi.
Teodora: Alyssa și James ajung să fugă de oamenii care sunt în poziții de putere în viețile lor pentru că își dau seama de toxicitatea acestora. În deschiderea serialului, primul lucru pe care îl aflăm despre James este că se consideră psihopat (o mișcare destul de riscantă cu care să pornești, dată fiind stigmatizarea problemelor mentale în rândul tinerilor, dar mă bucur mult că toate piesele se potrivesc perfect la final) și pentru a-și susține ideea, ne oferă micul backstory – însă ceea ce nu știm încă este că în spatele lipsei de emoție a lui James se află o traumă din copilărie: mama lui, care suferea de depresie, s-a sinucis chiar în fața lui, plonjând cu mașina în lac.
Tatăl lui James, deși este bine intenționat, e atât de clueless încât nu are idee prin ce trece fiul lui și nu pare în stare să îi dea vreun sfat util. Este o lipsă totală de comunicare, care nu face decât să amplifice tendința sa de a respinge lumea și a se izola în sine.
Alyssa a pierdut și ea un părinte, în momentul în care tatăl ei a părăsit familia. Iar mama Alyssei, Gwen, pare că se chinuie atât de mult să își repare greșeala cu prima căsnicie încât, prin Tony și gemenii pe care îi are cu acesta, creează aparența unui portret al familiei ideale în care Alyssa nu mai are loc.
La asta se adaugă faptul că tatăl vitreg, Tony, are comportamentul unui prădător sexual, încearcă să o manipuleze pe mama ei constant și să o excludă pe Alyssa din familie (ne dăm seama de acest aspect din lipsa Alyssei în pozele de familie sau când lui Gwen i se interzice să ia legătura cu fiica ei).
Personajele care la prima vedere le vin în ajutor celor doi adolescenți, se dovedesc a fi adevărații criminali – Leslie, tatăl Alyssei, este de fapt un dealer de droguri, cu principii morale discutabile, care nu își asumă responsabilitate nici pentru fiica lui, nici pentru celălalt copil pe care l-a abandonat, și care sună la poliție și îi denunță pe cei doi în speranța că va primi o recompensă. Tipul care se oferă să îi ia cu mașina are ca hobby luptele pentru câini și ulterior încearcă să îl agreseze sexual pe James în baie. Scriitorul Clive Koch, în a cărui casă intră cei doi, este de fapt un violator/criminal în serie care ține într-un sertar poze și înregistrări cu victimele lui și încearcă să o atace și pe Alyssa. Ca să nu mai spun că mama lui află toate astea și, în loc să raporteze poliției, primul lucru pe care îl face e să distrugă evidența.
Provenind amândoi din familii disfuncționale, Alyssa și James sunt nevoiți să se adapteze și să se maturizeze rapid. Toate experiențele și traumele din trecut îi fac să caute constant sentimentul de acasă, de iubire; asta îi determină să intre în casa lui Koch și să se comporte ca o familie normală – mănâncă împreună, beau din cabinetul cu alcool, pun muzică și dansează cu ochii închiși, bucurându-se de fiecare moment.
James și Alyssa ajung să preia unul de la celălalt atribute, ei practic se vindecă unul prin celălalt – James învață cum să se descurce cu propriile emoții și se deschide în fața ei, ea reușește să treacă peste nevoia de a fi validată de o figură paternă. De exemplu, momentul ala când James nu poate să omoare cățelul peste care Leslie a dat cu mașina, iar Alyssa îl acoperă cu jacheta pe care o avea de la tatăl ei. În final, James nu mai e monstrul de sub pat care așteaptă momentul potrivit pentru a o ucide, ci devine protectorul Alyssei (așa cum ea fusese până atunci), gata de sacrificiu.
Luisa: Violent și foarte tandru simultan, serialul aduce o poveste credibilă și palpabilă la suprafață, cu o imortalizare pe cât de precisă pe atât de amuzantă a realității. Departe de a fi un clișeu din zona teen-drama, seria este una dintre puținele ecranizări ce tratează just subiectul și formează o imagine plauzibilă, tridimensională și completă. Drama aduce aminte de un cuplu tip Bonnie&Clyde în varianta adolescentină, storyline-ul fiind catchy, cu urme de umor negru reușit. Jucând într-un zvac continuu, Barden cât și Lawther trec natural de la scene pasibile la scene zbuciumate, dezvăluind larg caracterele personajelor pe care le poartă.
Per total, seria vorbește despre povestea bizară de iubire a celor doi tineri, care avansează treptat și care demonstrează importanța conexiunilor umane în evoluția indivizilor, cei doi reprezentând în același timp și un sprijin pentru celălalt, asemenea unor piese de puzzle care se completează reciproc. Niște piese de puzzle ascuțite și diforme, însă care în final ilustrează o imagine clara și puternică a ceea ce înseamnă să fii adolescent în circumstanțe problematice.
Teodora: Într-adevăr, primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la similarități a fost Bonnie&Clyde, în versiunea lui Arthur Penn din 1967. În stil similar, și protagoniștii noștri jefuiesc benzinării, fură mașini, petrec nopți în case abandonate, ajung să fie trădați de oamenii cu care locuiesc și prinși într-o ambuscadă a poliției. Sigur, versiunea din film a celor doi inamici publici ai anilor ’30 este mult romantizată, aproape transformată în mit, dar asta pentru a prinde la public și a transmite un mesaj. Ce se întâmplă cu Alyssa și James este că ei devin exponenți ai generației noastre și ajung să simbolizeze nu neapărat împotrivirea față de sistem, cât distanțarea de figurile autoritare din viața lor și încercarea de a se descoperi pe sine. Cred că serialul are potențialul de a fi la fel de iconic pentru generația noastră cum a fost Bonnie&Clyde pentru anii ’60-‘70.
TEOTFW reușește să ne ofere doza ideală de trecut și prezent. Sunt abordate teme moderne, care nu se rezuma doar la a ne arăta cum se comportă tinerii din ziua de azi.
Serialul e plin de comentarii sociale relevante de care publicul chiar are nevoie, iar majoritatea ajung pe ecran prin intermediul Alyssei: când tatăl lui James spune că avea impresia că fiul lui e gay doar pentru că nu vorbește cu el despre fete, ea îi răspunde
Maybe I’m gay. Maybe he’s asexual. We’re dealing with a really broad spectrum these days.
Sau când Alyssa îl aduce în casă pe Topher cu intenția de a-l face gelos pe James, dar se răzgîndește și conversația decurge în felul următor:
– Sorry, I changed my mind, I’m not into this.
– You’re kidding. It’s not fair, please, Alyssa, I think you’re amazing!
–Well then respect me changing my mind and fuck off, please.
Și tot prin ea se aduce în discuție problema how homeless women deal with periods. Foarte importantă este și apariția celor doi detectivi, ambele femei queer (dintre care una de culoare), nefiind supuse stereotipurilor.
În mod complementar, se face reconstrucția unei ere pierdute prin intermediul cadrului exterior. Casele au un design retro, la fel și hainele personajelor. Protagoniștii renunță la telefoanele mobile în primele episoade și tehnologia modernă devine aproape irelevantă în fața pozelor polaroid și vinilurilor. Un rol crucial în conturarea nostalgiei e alegerea sondtrack-ului, care conține aproape exclusiv muzica underground a anilor ’50, ’60, ’70 (cum ar fi Hank Williams, Brenda Lee, Fleetwood Mac, Françoise Hardy).
Poate toate elementele retro care îmbogățesc estetica serialului au un rol mai profund și îmi place să cred că este acela de a ne arăta că revolta tinerilor nu este deloc un subiect nou, că întotdeauna au existat adolescenți pe care societatea i-a marginalizat pe nedrept și care s-au împotrivit celor ce îi controlează.
