Larissa Shepitko – in memoriam

de Luca Oprea-Călin

La 2 iulie 1979, societatea cinematografică sovietică este în stare de șoc. La kilometrul 187 al autostrăzii Leningradsky (astazi M10) cineasta Larissa Shepitko, împreună cu cinci membrii ai echipei sale de filmare, mor într-un accident de mașină. Vestea circulă rapid, marcând profund marile personalități ale filmului sovietic al vremii.  La 7 iulie 1979, Andrei Tarkovski scrie în jurnalul său: “În ziua de dinaintea zilei de ieri a avut loc înmormântarea Larissăi Shepitko, împreună cu cea a celor cinci membrii ai echipei sale, toți ucisi pe loc, într-un accident de mașină. S-a întâmplat atât de brusc, asftel încât nici urmă de adrenalină nu a fost găsită în sângele victimelor.”

Deși puțin cunoscută, chiar și de cineaști pasionați, Larissa Shepitko rămâne o figură centrală a mișcării cinematografice sovietice din perioada Brezhnev; opera acesteia reintrând în atenția audienței europene prin intermediul societății de film britanice (BFI). Personalitate enigmatică, puțin accesibilă și pregnant afectată de amintirea războiului, Larissa Shepitko se definea ca un artist sincer, dedicat și încrezător în forțele și viziunile proprii. Filmografia ei rămâne confirmarea propriilor relatări. Cineasta (de origine ucraineană) nu a copiat niciodată maniera regizorală bărbătească, slujind cu meticulozitate natura feminină. “Vă dau cuvântul meu de onoare, nu există nimic în filmele mele, nici măcar un singur cadru, care nu vine din mine, ca femeie. Nu m-am împăcat niciodată cu simulacrul, nu am încercat vreodată să imit un bărbat (…) Dar o femeie, ca jumătate originară a umanității, poate arăta lumii, îi poate dezvăluii acesteia câteva lucruri incredibile. Niciun bărbat nu poate discerne atât de intuitiv fenomene din psyche-ul uman, din natură, așa cum o femeie poate”, sublinia ea. Ultimul cadru filmat de Larissa Shepitko (accidentul are loc în timpul producției filmului intitulat în mod ironic chiar “Adio” ( engl. “The Farewell”), film terminat de Elem Klimov) are ca element central copacul, simbol al vieții în continuă evoluție, al ascensiunii spre cer, simbol al eternității spiritului Larissei Shepitko.

Ultimul ei film,  Prețul vieții (engl. “The Ascent”, rusă “Voskhozhdeniye”, literal “Ascensiunea”) câștigă Ursul de Aur la Berlinalele din 1979, accentuând dispariția mult prea timpurie a cineastei.

Prețul vieții (1979, R: Larissa Shepitko)

Adaptarea romanului bielorus “Sotnikov” de Vasili Bykov, aduce în prim-plan martiriul protagonistului, care în final sugerează transcendența absolută. Astfel,  prin “ultimul  ei cuvânt”, Larissa Shepitko realizează o minuțioasă investigație asupra naturii umane, a vulnerabilității acesteia; investigație care va reda opresiunea spirituală a războiului asupra victimelor sale.

• Adaptarea spațiului cinematografic

Situat în stepa bielorusă, la apogeul sezonului rece, cadrele lungi, panoramice, care surprind câmpurile ostile, înzăpezite, prezintă situația protagoniștilor. Deși fizic liberi, ei sunt veșnic întemnițați, fără cale de scăpare, fuga lor pare să fie una fără sfârșit. Ulterior, rapiditatea camerei dinamice ia locul cadrelor statice, relevând chipurile istovite, chinuite, înfometate ale grupului de partizani, aflat într-o pădure; loc de pauză și camuflaj temporar. Obiectivul camerei își canalizează atenția, mai apoi, asupra adevăraților protagoniști ai filmului, tânărul și neexperimentatul Sotnikov și energicul, aparent curajosul Rybak. Aceștia devin centrul diegezei, itinerarul lor având o misiune dificilă, și anume aceea de a evidenția destinul tragic al unei generații întregi.

Sunt recurente secvențele în care semnificațile acțiunii se juxtapun cu elemente de ordin natural. Atunci când Rybak și Sotnikov sunt surprinși de o patrulă germană, cel dintâi încearcă să-și salveze camaradul rănit. Totuși, încercarea acestuia este îngreunată de câmpul inzăpezit, dificultatea deplasării în acest mediu reliefând limitele lor și totodată, relevând asprimea circumstanțelor cu care trebuie să lupte, ei fiind total neputincioși în fața imixtiunii naturii și a istoriei.

Pentru a sporii veridicitatea cadrelor surprinse, Larissa Shepitko mută deliberat echipa de filmare în mijlocul stepei înzăpezite, supunându-se la temperaturi imposibile. Semnificativ este pentru  cineasta sovietică retrăirea condiților din timpul războiului, nu doar înțelegerea acestora. De asemenea, cadrele incipiente, pe lângă motivația diegetică, reprezintă un tribut al cineastei pentru mentorul și profesorul ei, marele regizor sovietic, Aleksandr Dovzhenko; imaginile corelând cu cele surprinse de cel din urmă în opera sa “Pământ”(1930) (engl. “Earth”).

• Asumarea propriului destin și dezvăluirea naturii umane

Prima apariție a protagoniștilor, Sotnikov și Rybak, reprezintă, totodată, premisa itinerarului lor. Aceștia sunt trimiși într-un sat din apropierea pădurii în care escadronul partizan (din care fac parte) se ascunde, pentru a căuta hrană. După o interminabilă călătorie prin câmpurile nemiloase, protagoniștii ajung în sat la gospodăria unui țăran rus, colaborator forțat al trupelor naziste. Disprețuitor și cu superioritate, Rybak îi impune țăranului “trădător” să se oprească din citit textul biblic, iar dupa ce îi sacrifică una dintre oi, cei doi partizani își reiau nesfârșitul drum prin troienele abisale. Pe drumul de întoarcere aceștia sunt surprinși de o patrulă germană, moment care relevă primele semne ale sacrificiului lui Sotnikov. Deși rănit, aflându-se pe culmea unui deal, acesta se întoarce spre patrula germană pentru a-și proteja camaradul, împreună cu sursa de hrană, atât de necesară întregului escadron. Dându-și seama că nu are scăpare, Sotnikov își asumă pentru prima dată destinul său tragic, ultimul glonț rămas fiind ultima șansă de a nu fi prins viu de patrula germană. Rybak însă, reușește să-și salveze pentru moment camaradul; cei doi coboară cu dificulate culmea dealului. Atunci când protagoniștii filmului se adăpostesc într-o pădure, Sotnikov, rezemat de trunchiul unui copac, îndepărtează câteva crengi din fața sa pentru a privi soarele, zenitul, regnul superior; moartea pare mai aproape ca niciodată, pare a fi un final inevitabil. Totuși, Rybak, mânat de dorința de a trăi, sau mai degrabă de dorinta de a evita moartea, își salvează din nou camaradul. Cu aceeași dificultate vizibilă, slăbiți și înfrigurați, cei doi protagoniști găsesc un nou adăpost temporar. Hambarul în care se vor ascunde este, însă, supus unei percheziții germane, moment care marchează prima cotitură din evoluția pivotală a celor două personaje. Liniștit și asumat, Sotnikov este pregătit să înfrunte gloanțele germane, deci inevitabil moartea; în timp ce Rybak nepregătit să-și înfrunte sfârșitul tragic se ridică alert, recunoscându-și prezența. Chipul lui straniu, pe de o parte înfricoșat, dar pe de alta parte, eliberat din ghearele sfârșitului etern este surpins de cameră printr-un cadru apropiat, tipic paradigmei eisensteiniene.  După interogatoriul de la comandamentul german, protagoniștii filmului împreună cu cea care i-a ascuns, țăranul din satul bielorus, și o mică fată partizană sunt întemnițați în pivnița casei comandamentului; a doua zi de dimineață urmând execuția lor. Situarea spațială a pivniței, la demisol, are sensul unui “descensus ad inferos” pentru protagoniști, fiind ultima oprire a peregrinării lor.

Portnov, anchetatorul sovietic al forțelor germane, este în aspecte exterioare o figură similară cu Sotnikov. Amândoi sunt foști profesori, absolvenți ai aceluiași institut, asemându-se chiar și din punct de vedere fizic. Însă, cel dintâi se află din punct de vedere spiritual la antipodul lui Sotnikov. Dezertor lipsit de orice principiu moral și orice credință, Portnov il torturează pe, deja rănitul, Sotnikov, atenționând-ul de adevărata față a naturii umane, știind din propria pervertire și degradare, de ce lucruri neînchipuite pot fi în stare oamenii.

A doua zi, efortul lui Sotnikov de a salva viața celorlalți este în zadar. Deși, își recunoaște adevărata identitate (nedezvăluită la interogatoriu) și ia toată vina asupra sa, toți vor fi executați. Conștientizând începutul sfârșitului inevitabil, Rybak recurge la o ultimă speranță de a rămâne în viață. El acceptă oferta lui Portnov de a deveni soldat în forțele de ocupație, decizie care îl va menține în viață. Totodată, procesul evolutiv pivotal al celor doua personaje se încheie aici, cel care incipient este aparent un caracter puternic ia locul celui slab și vice-versa. Larissa Shepitko accentuează prin inversarea rolurilor celor două personaje izbânda spiritualității și a demnității în detrimentul orcărei circumstanțe.

Urcarea drumului spre vârful dealului (topos cu valență biblică) are sensul marșului funebru de pe muntele Golgota. Mai mult, la rândul lor protagoniștii devin arhetipuri biblice. Sotnikov scapă din “inferos”; pentru el moartea fizică semnifică viața eternă, în Împărăția Cerurilor, luând chipul lui Iisus Hristos prin încercarea asumării vinovăției celorlalți și prin acceptarea destinului și a pedepsei sale. 

Un ultim moment pivotal al filmului este reliefat de secvența spânzurătorii. Sotnikov privește de sus asupra mulțimii; prin montajul metric, privirea lui este coliniată cu cea a unui tânăr băiat, care poartă o veche căciulă a Armatei Roșii; cei doi își zâmbesc, o singură lacrimă umezind chipurile fiecăruia. Așadar, ascensiunea la care face referire titlul este pe de o parte, cea a lui Sotnikov spre izbăvirea totală, spre regnul superior, iar pe de altă parte, ea este cea a tânărului băiat. Acesta accede prin experiența lui Sotnikov la transcendență, fapt care îi va releva însemnătatea martiriului eroic, al sincerității și al Sacrificiului. În plus, înaintea morții, privirea lui Sotnikov este juxtapusă cu un cadru lung panoramic, care surpinde un călător rătăcitor în mijlocul câmpului din apropierea dealului execuției. Întrucât, Sotnikov ia chipul și asemănarea lui Iisus Hristos, acesta devine, totodată, el însuși,  călătorul rătăcitor (asemenea lui Hristos), singurul cu un suflet nobil, într-o lume nemiloasă, iar a carui căutare și periplu se află la sfârșitul profan.

• Frica de moarte și sucombare spirituală

Evoluția protagoniștilor filmului este conținută de versetul 39 din capitolul 11 al Evangheliei după Matei: “Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi”.  Rybak se conturează, deci, după chipul și asemănarea lui Iuda Iscarioteanul; incipient fiind cel care disprețuia și denunța trădarea, ajunge să o practice, pentru a-și asigura dreptul la viața fizică. Mai mult, el nu este personajul puternic, ci reprezintă mai degrabă o figură înstrăinată de spiritualitate, agățându-se de orice mijloc pentru a rămâne în viață. Acestuia îi este frică de moarte, îi este spaimă de propriul mediu interior, spaimă de sine, de solitudine; atunci când il salvează pe Sotnikov în pădure, el se salvează de fapt pe sine. Rybak este caracterizat de incapacitatea de a accepta moartea ca sfârșit al existenței sale fizice, ba chiar o neagă. Prin lipsa credinței, el devine de asemenea, un călător rătăcitor, a cărui luptă cu sine este obnubilată de sensul iluzoriu pe care îl atribuie existenței sale. Astfel, deși, fizic liber, Rybak trăiește o ruptură la nivel ontologic, care se va finaliza cu sucombarea spiritului său. El scapă din “inferos”-ul pivniței germane, însă conștiința sa va avea de acum sensul unui nou “inferos”, mult mai adânc și mai chinuitor. Mai mult, încercarea lui de a se sinucide eșuează în repetate rânduri; semn că nici moartea nu va accepta trădători și, totodată, relevând necesitatea confruntării cu propria lașitate, cu propria natură slabă, cu proprile fapte, necesitatea unei lupte individuale.

Deși, poate fără să urmărească aceasta, Larissa Shepitko lasă un mesaj puternic civilizației moderne. În încercarea de a ne asigura longevitatea vieții profane și a prosperității acesteia, uităm de viața noastră spirituală, ignorând necesitatea îngrijirii propriului mediu interior.

• Stil și particularități

Camera, în filmul Larissei Shepitko, deși prezintă încadraturi uneori neobișnuite, nu trădează cu nimic realitatea expusă. Obiectivul urmărește, în primul rând, chipul uman, un vast “tărâm de explorare”. Opera Larissei Shepitko se termină simetric; cadrele incipiente, cu zăpada viscolind, revin în finalul fimului, formând un “cosmoid”. Structura simetrică accentuează, deci, interogația: Ce nu poate fi șters, ce evenimente nu pot fi uitate, din istoria umanității? De asemenea, parcursul evolutiv al personajelor revine asupra întrebării sensului, al direcției vieții omului.

Este evidentă asemănarea tematică dintre filmul Larissei Shepitko și producția regizată de soțul acesteia, Elem Klimov -“Vino si vezi” (engl. “Come and See”, rusa “Idri i smotri”)- apărută în 1985. În timp ce Klimov se folosește de mediului cinematografic pentru a reprezenta cruzimea fizică a războiului, Larissa Shepitko se concentrează asupra evoluției psihologice și spirituale a personajelor sale.

În încheiere, măreția artei Larissăi Shepitko se datorează mai ales dedicației și a pasiunii sale. Prin Prețul vieții cineasta zugrăvește o frescă a naturii umane și a spiritualității în perpetuă degradare și decădere. Portnov și Rybak, deși fizic liberi, ei rămân captivi propriei interiorități, propriei conștiințe, propriei lipse de credință, spre deosebire de Sotnikov, care prin asumare, accede la libertatea totală, la libertatea spirituală, deci, la viața veșnică.