La Jetée – 8 poezii
Pentru că a trebuit să amânăm atelierul de poezie de anul acesta (sperăm ca până, cel târziu, în august) am avut mai mult timp să le propunem participanților tot felul de exerciții de scris. Până acum, ne-a ieșit un cadavre exquis pe tema izolării, în revista online Echinox, iar de data asta le-am trimis ca inspirație filmul lui Chris Marker, La Jetée. Așadar, vă invităm să vedeți filmul aici și să faceți cunoștință cu 8 din cei 11 participanți ai atelierului Super de poezie, prin versurile lor.
lumina verde ca laptele
de Alin Petcu
probabil în lumea a VII-a
înghițiul norilor va fi practicat de toți oamenii
ca un motiv de autosugestie;
vom pluti în spațiu fără colace de salvare
& ne vom întoarce în suburbiile din
fundătura orașului
unde
vom colcăi cu șobolanii pe muzica de la patefon;
ne vom lăsa ochii acoperiți de balastul
căzut peste ploape
& vom adormi la poveștile soioase rostite
de ucigașii noștri din viitor.
mi-ai smuls tipa asta din mine –cum smulgi ultimul ac
de acupunctură de pe șold– apoi m-ai transpus
într-o versiune mai bună a mea (fără defecte evazive;
fără defecte imprimate pe retina plastifiată). dacă
nu mă mișc dejecțiile din corpul meu defazat
nu se vor împrăștia prin mine ca cerneala pe hârtie
–sau ca
(scursura caldă de sânge de sub corp care
licărește la lumina verde ca laptele) –
se vor depune la fund precum rezidurile
dintr-o damigeana plină cu must fermentat.
Sărit peste ¼ de dig
de Cristina Filip
avionul ăla pare mai simpatic cu o aripă, știi ce zic?
i-aș face una nouă din guma cu gust de căpșuni se lipește
de caria speriată de prima întâlnire romantică cu dentistul arătos din filme
păr prins în coc
tocuri din clepsidre încurcate la șeptica și nu te supăra frate
rochia din vară de care te îndrăgosteai la fiecare monedă dezlipită de leucoplast
2 ore de rochie 17 ani de cerul gurii
cuburi din puf lipite de covor
piesele de șah respectau rahatul de 1.5 m
mai puțin privirile
e 00:02 când ai de gând să cotești la dreapta? mâine la
10:37 alergi cu mâini în loc de picioare
perdele în loc de inimă
stropi de bere în loc de respirații sa – ca – da – te
UrLeT
rupi cu lopețile în loc de dinți beculețul din instalația primită
era ultima stea care peticea furtunul făcea conexiunea la internet din
ultimul cerebel aruncat în sobă
jar
o iei pe pereții
bird box e pistol cu H2O pe lângă eșarfa neagră înfășurată în jurul încheieturii drepte
neuronii încă dansează de la parfum
nu se mai calcă pe picioare
rutina s-a schimbat
LeTaL
stânga
te rog ia-mi o țigară din muzeul cu animale împăiate
înainte
degetul tău mare șterge frișca cu sirop de vișine de la colțul gurii mele
suntem pe 1848 hai
în sus lasă-mă în dacia roșie
cu gust de varză
poți să iei și tu o gură dacă îți e poftă
stop
hotărăște-te pe unde vrei s-o iei
48° nu pare o alegere prea bună
scrijelește aici ultimul vers despre mine
data viitoare promit că voi pune unul cu tine nu-i nevoie să-l înțelegi
nu diger întrebări
scoate-ți limba din stomac f u g i
unde stânga e dreapta și jos e la fel sus e pentru proști
pătura albă e mai pufoasă când te învelești tu cu ea mai bine dorm pe covor
liniște vine cineva taci nu mai bate oprește-te
preferi un topor în coloană decât un colț de perete anti-social
îi tremură mâinile apucatul de talie e prea murdar pentru jucăriile din fundul patului
tu acolo
el dincolo
râsete și bătăi
ritmul lui e și al tău de ce nu mai dansez?
p
i
c
i
n-ai nume cine ești
am multe fantome tu poezii
buzele-s secate nici sângele nu mai joacă tenis de masă
priviri pe plus
ața s-a rupt la ultima cută
eu și un . rătăcit
trebuie să sun
fără telefon
voce
degete
ochi
învață-mi respirația
sunt sigură că știi lecția de la primul nostru vals fals
sugrumată întindere
zero e doar un ochi fără viziune
fără tu
eu și gardul din fier de pe faleză
99 de poezii ești perfecționist
virgulă peste punct
aștept
fire de păr agățate de roți
acolo dincolo unde ești aici
nu te poți mișca prea mult înțeleg
pauza e bine venită
sărutul dintre sânge și vârful tocului nu e de acord
–
de Andrada Oprea
Am dat mereu skip la știrile ȘOC despre copiii cu ochi de-ntuneric
fereastra prin care am văzut cum adulții se bat cu pumnii primiți
avea X-uri din crăpături înfundate cu vopsea galben-prenadez
apăs impulsiv
mă sperie mai mult golul din jurul semnalului luminos decât ideea
că cineva s-ar putea naște simțind cum nimicul se multiplică
iar asta nu i-ar provoca anxietate
4-7-8
mi-am promis să te-ngrop cum se cuvine, dar înțelegerea e uneori
un pat din care îmi permit să dau snooze de câte ori am ocazia
somnul de uitare
când voi fi prea ramolită
cu pielea din jurul orbitelor înfundate
ca rama din lemn
cu obrajii roșii – căldură & timiditate
păstrate în semn de sinceritate
îți voi pune cazmaua în mânuțe,
voi presăra pământ peste corpul
negându-și vremelnicia
se va face liniște înaintea mea
voi închide pleoapele
doar pentru a așeza peste ele felii de castraveți.
de acolo vin eu
de Mălina Turtureanu
din timpurile în care păream mai îmblânzită
de unde nu se râdea decât înainte de amiază & perfect etanș cu șinele căii ferate
de unde se numărau la infinit alunițele de pe gâtul femeii
& bărbații ne schimbau cearșafurile pătate de sânge
de acolo vin eu
*muzeu de animale atemporale*
aș fi vrut să mă prindă de scalp
să-mi scoată ochii & să-mi desprindă carnea fâșie cu fâșie
atunci poate aș fi înțeles for real ce e durerea
în schimb m-a privit calm
zâmbind
m-a mângâiat pe păr
cum făcea bunica la culcare înainte să adorm
mi-a șoptit doar că rasa umană e condamnată & că numele lui real nu e dani
închisă ermetic în buncărul meu de pe balcon
aud sunetele celui de-al treilea război mondial
și nici nu mă mai întreb dacă este, a fost sau va fi
eu în buncărul meu nu disting nici zdrăngănitul oalelor de ticăitul ceasului
& de acolo de unde vin eu
nici
nu
trebuie
nu subestimez capacitatea anilor trecuți
de Vasi Prode
care ar fi scopul retrospectivei expulzând metempsihoza acesteia?
stau pe un dig încețoșat, iar tu îți sprijini capul pe umărul meu
privesc războiul mileniului trecut
catacombele de sub picioarele mele sunt bântuite, dar silențioase
toate experimentele brutale și solidare au creat în timp liniștea
nu știau ei atunci
nu erau experimentați.
m-au întrebat nu după ce au înnebunit, ci în timpul suferinței
înainte să fi femeie ori bărbat ce ești?
mă zgâria vântul și tremuram complet cu ea lângă mine
îmi spune
liniștește-te. s-a terminat. nu e nicio simulare. nihilismul
ar fi trebuit să se oprească la Descartes
e de neimaginat că totul e real?
ea nu înțelegea
încerca, dar nu reușea. eu știam drumul
către neant.
simțeam și vitalitatea extremă a repetitivei intrigări absolute
planând în atmosferă pe Little Boy.
e jumătatea androginului, mă putea liniști, era pricepută la asta
nu degeaba am alergat după ea, am încasat toate gloanțele minutelor
trecute prin mine
toată combaterea cu timpul afișat de om și
așteptarea ei firească gingașă pe
digul unde obișnuia să-și
adoarmă mintea pe umărul meu
acum transparent.
tot acum le puteam răspunde și celor neexperimentați
ești omul total.
–
de Andrada Paraschiv
m-am tezit pe film de 28
am ajuns înainte să închidă parcarea
ultima dată când te-am văzut aveai părul mai scurt
nu ai zâmbit şi nici nu ai scos vreun cuvânt
braţele tale m-au strâns tare şi obrazul tău l-a umezit pe al meu
se simţea ca un film
american prost.
ea murise acum câteva zile
m-am gândit cum ar fi să adorm pe bancheta din spate
–m-ai fi luat în braţe şi tata ar fi zâmbit
probabil nu o să mai iubesc vreodată o femeie.
locul e plin de imagini din ’86 toate alb-negru şi îngălbenite de fum.
margaretele sunt ofilite şi nu o să mai planteze nimeni altele
nu e momentul să mă dezic dorinţei de binefacere
într-adevăr n-am mai citit o carte de două săptămâni.
nu am mai băut nici limonadă cu mentă şi nici nu
m-am mai pupat de noapte bună
acum e doar pământ
peste pământ
peste pământ.
Nu mă înțepa
de Ioana Tătărușanu
seringa asta suge obsesiile din stratul fibros al scalpului
și eu n-o să mor și nici măcar
n-o să înnebunesc.
Dar o să sufăr. Căci inima mea e un corp nebărbierit
întins în hamacul de pâslă
Când mă trezesc, iau la pas platforma
galopul șoaptelor mă nedumerește
mă tulbură
ca pe o apă fără pești și nămol
ciuruită de pietrișul nisipos de pe maluri
îmbătrânesc pe o pernă.
Nu mai e mult până
o să văd ochii mijiți din vitrină
ciocurile păsărilor curbându-se dindărătul sticlei
hălăduim somnoroși prin muzeu
întregind memoria ca pe carnea unui fruct în jurul sâmburelui
deși pieile noastre nu fac mai mult decât
penajul lustruit al unei egrete împăiate.
La Jetée
de Maria Preoteasa
E păcat de lucrurile pe care le uiți, nu știi niciodată unde se duc e un punct de unde
nu le poți întoarce
Să nu țipi, ai înțeles? Strânge-mă bine de bluză scoatem căpușa, acum, imediat aruncă cuiul ăla din mână nu plânge ești mare
băieții nu plâng
De ce înjuri, hă? Cine te-a învățat să înjuri / ce, în casa asta se înjură/
să nu mai aud că înjuri să nu zică lumea că eu te-am învățat să înjuri
e mare păcat să înjuri
Nu te uita la mine cu fața aia /cum îndrăznești să te uiți la mine așa/ nu ți-e rușine eu te-am crescut, eu te omor în bătaie, să știi
să nu te mai văd cu țigara în gură
cănile pline cu apă, rufele toate pe masă masa cu fundul în sus focul aprins sub lighean
a fost o bufnitură în geam //doar atât// pe scări se împrăștiase o vrabie dăduse cu capul de sticlă
ce cap mic avea îl văd și acum
NU pune mâna pe aia
o aud și acum
și încă nu știu cum rămâne cu lucrurile pe care nu le avem de zis sau de făcut
pe care le spălăm ca pe dinți
dimineața mereu și mereu
