8 bijuterii animate

de: Luca Oprea-Călin, Alexandra Mareniuc, Simona Anton, Lisa Costin, Andrei Brînză, Roxana Țentea

Pentru că ne place să ne lăsăm furați de întoarcereri nostalgice în visul copilăriei, am pus la cale o listă cu animațiile noastre favorite, care pe de o parte să ofere prilejul unei întoarceri în timp, dar pe de altă parte să indice o nouă concepție, un nou sens al acestui tărâm complex care ne influențează constant.

  Tocirea / Wearing Off 

(1985, R: Radu Igazság)

Cenzurat și ținut la mare îndepărtare, abia la cinci ani de la apariție, publicul român are șansa unei ultime incursiuni nemijlocite cu universul creator al lui Nichita Stănescu. Încrederea acestuia, care îi încredințează poemul său, pe atunci, tânărului cineast Radu Igazság, se dovedește justificată. Acesta din urmă, reușește să rețină bogăția liricii stănesciene la transfigurarea poemului în limbaj cinematografic animat, catapultând totodată spectatorul la antipodul celor mai negre vise ale sale; la visul morții.

“Tocirea” prezintă jertfa și sacrificiul celor cărora le datorăm astăzi atât de mult, a căror destine au ajuns pe de o parte la tocire fizică, dar pe de altă parte la o tocire abstractă, graduală, a spiritului, a amintirilor, a vieții lor. Astfel, animația lui Igazság își propune să releve o ultimă amintire a efortului tragic al soldatului.

Expresivitatea limbajului vizual se datorează, în primul rând, abundenței simbolurilor, care oferă adâncime cadrelor surprinse, sporind experiența spectatorului. Flăcările mistuie arborele copilăriei, axis mundi-ul existenței soldatului, iar corbul apare ca mesager divin al ultimului drum; drum care reprezintă cea mai grea luptă de până acum, evocarea și redeșteptarea tuturor amintirilor în încercarea unei reconcilieri cu sine, cu propriul destin tragic. Astfel, “soldatul mărșăluia, mărșăluia / până când / până la sprâncene orbea”, iar “părul lui barbă neagră era”. Din bezna adâncurilor “un cal alb venea”, călăuzind  sufletul nobil al soldatului, spiritul acestuia, spre regnul superior, la absolut. Rolul calului este însă departe de a fi numai cel al animalului psihopomp. În debutul filmului apare galopând calul palid, de un alb fantomatic, cadaveric, prevestind destinul tragic al soldatului. Iată deci, cum Radu Igazság dă profunzime operei sale, exploatând diferite elemente tehnice, ca variația luminii. În repetarea obsesivă a marșului funebru al soldatului, tragedia acestuia este accentuată de recitarea versurilor poemului omonim de însuși Nichita Stănescu; recitare sentențioasă, incantatorie, dublată de completarea lui Ștefan Nichifor la fragmentul din “Simfonia a VII ea” de Beethoven.

Totodată, animația lui Igazság susține analogia dintre cele două personalități arhetipale reprezentate de soldat și de poet, analogie indicată de cadrul care surprinde risipirea rapidă a chipului lui Nichita Stănescu.

Finalul filmului prezintă un adevăr dureros. Tocirea nu își propune să expună o tragedie particulară, ci reliefează destinul unei întregi generații condamnată de ororile războiului. Așadar, filmul lasă mărturia eternei îndatorări a omenirii față de destinele uitate, a celor cărora le datorăm nu doar libertatea fizică, dar și cea spirituală.

 

Boborul / The One-Day Revolution

(2004, R: Radu Igazság)

Mulți l-au aclamat, stupizenia și lipsa de discernământ marchează în continuare poporul român; alții l-au contestat, întrucât ultimii 10-20-30 de ani au reprezentat un câstig substanțial pentru societatea românească contemporană. Eu, însă, în articolul de față, nu-mi propun câtuși de puțin să discut corectitudinea viziunii socio-politice sau antropologice a lui Radu Igazság, ci doar să mă apropii de aprecierea de care arta cineastului se face demnă.

Radu Igazság își dovedește din nou forța creatoare; secondat de imaginea realizată de Vivi Drăgan Vasile și a montajului Danei Bunescu, el combină deopotrivă tehnici contemporane cu cele ante-cinematografice. Mai exact, ceea ce Radu Igazság sugerează este o întoarcere în timp la originile animației, desenată pe hârtie. Această alternare se observă și la nivel diegetic, realizatorul propunându-și actualizarea evenimentelor din nuvela caragialiană pentru a surpinde inevoluția poporului român. Astfel, păstrând tonul satiric al discursului marelui clasic,  Radu Igazság ranforsează teza propusă de animația sa; Boborul nu s-a schimbat foarte mult de a-lungul timpului.

Acțiunea îl surprinde pe însuși Caragiale  (interpretat admirabil de Victor Rebengiuc), aflându-se acum la maturitate, relatând desfrâul celor 15 ore de libertate a ploieștenilor (întrerupte de reacțiune) după mișcarea antimonarhică de la 8 august 1870. Astfel, evenimentele relatării se compun din material integral animat, iar relatarea, din material filmat alternat cu multiple desene. Radu Igazság propune o înșiruire de elemente explicite, care să ateste statornicia și inevoluția poporului român. Simboluri recurente ca enumerarea anilor semnificativi din istoria revoluților poporului român, steagul roșu cu gaură în centru, portretul lui Lenin sau al lui Che Guevara, toate implică sintagma ironică… Viva La Revolucion! Radu Igazság nu iartă însă, pe nimeni; el distribuie în rolurile figurației membrii echipei de filmare pentru a reliefa apartenența acestora la “bobor”.

Decorul real al materialului filmat se îmbină cu decorul fictiv relevat de materialul animat accentuând umorul caragialian; o detașare de viziunea politică și istorică a cineastului, face imposibilă infirmarea potențialului vizual și narativ al animației sale.

Altă recomandare din filmografia lui Igazság este producția O scurtă poveste, despre care Roxana Țentea scrie scurt: „ Filmul documentar de animație a lui Radu Igazsag, O scurtă poveste, este o minunată călătorie în istoria filmului românesc de animație. Acesta aduce împreună personaje de le începuturile animației autohtone până în 1990. Vocea lui Horațiu Mălăele, într-un rol de îndrumător oferă contur călătoriei printre clasicii animației românești.“

(Luca Oprea-Călin)

 

                                                               

                                                                    OPINCI

(2019; R : Anton Groves, Damian Groves)

OPINCI, animație premiată la TIFF 2019 pentru cel mai bun scurtmetraj, prezintă povestea mai puțin cunoscută a românului Dan Dumitru, primul om care a făcut înconjurul pământului pe jos.

Animația este produsă de Studioset, avându-i ca regizori pe Anton Groves și Damian Groves, Bogdan Mureșanu fiind responsabil de scenariu. Pentru conturarea celor două planuri ale scurtmetrajului animat sunt folosite tehnici diferite. Lumea lui Dan și a fiicei sale, Steliana, este creată folosindu-se tehnica stop-motion, pe când, pentru călătoria lui Dan Dumitru este folosită animația 3D.

OPINCI poate fi văzută ca o povestire în ramă unde în primul plan se creează atmosfera, dar nu şi decorul pentru cel de-al doilea. Decizia lui Dan ,,de la asigurări” asupra faptului că fiica sa, Steliana, este pregătită să afle motivul absenței mamei sale despre care copila știa doar că se află ,,într-un loc de unde nu se mai putea întoarce”, creează contextul perfect pentru trecerea în planul secundar, pe care se focalizează animația.

Planul al doilea ne introduce  în prima jumătate a secolului trecut unde Dan Dumitru, alături de trei prieteni, pornește într-o călătorie nemaipomenită. Începutul călătoriei este determinat de un simplu afiș : Touring Club de France oferă 100.000 de franci celui care se încumetă să înconjoare lumea pe jos. Chiar dacă în aventură pornesc patru tineri, nu toți reușesc să facă față obstacolelor cu care le-a fost presărat drumul spre reușită. Dan este singurul care se dovedește a fi capabil să treacă linia de finish. Acesta termină cursa după 13 ani (expediția a fost prelungită din pricina Primului Război Mondial), 100.000 de km, 28 de costume naționale și 497 perechi de opinci compromise pe parcurs. Obține și premiul promis, dar puternic devalorizat.

Pe parcursul animației cele două planuri temporale, cel inițial și cel al călătoriei, interferează creându-se o împletire a realului cu ficțiunea prin care Steliana primește o lecție de viață și răspuns la întrebările legate de mama sa. 

Animația mi-a stârnit interesul ,atât prin  prezentarea experienței aproape ireală trăită de Dan Dumitru, cât și prin faptul că mi-a încolțit în minte o întrebare: De ce, până acum, acest om și reușita sa au fost date uitării, intrând într-un con de umbră? Nu am găsit, însă un răspuns concret la întrebarea mea precum a reușit să găsească Steliana la ale sale.

OPINCI invită publicul la rememorarea unei călătorii de mult uitată revăzută prin ochii protagonistului,  Dan Dumitru, un tată singur care îi prezintă fiicei sale o perspectivă asupra vieții, curajului, prieteniei și a morții.

                                                                                                (Alexandra Mareniuc)

The Iron Giant

(1999, R: Brad Bird)

Un început clasic pentru un scenariu adeseori întâlnit, dar totuși niciodată lipsit de farmec. Un fenomen paranormal are loc în mijlocul unei mări, iar singurul martor este un bătrân marinar pe care nimeni nu îl va crede. Un copil crescut de o mamă singură, fiind adeseori ignorat de aceasta, cauza a oboselii sau a serviciului ei, în căutarea de a-și găsi prieteni noi pentru a umple acest gol lăsat de absența maternă.

Aceste două fire narative se întâlnesc în momentul în care se dovedește că fenomenul paranormal este, de fapt, un extraterestru venit pe Pământ sub forma unui robot uriaș și, aflat în căutare de metal pentru a-și potoli foamea, mânăncă antena de satelit a băiatului, întrerupându-i astfel maratonul de filme. Este de la sine înțeles că doar o antenă minusculă nu îi va satisface poftele gigantului, motiv pentru care ajunge să mănânce stâlpii de electricitate, fiind pe punctul de a sfârși electrocutat, dacă băiețelul nostru nu ar fi oprit curentul din aceștia. Iar datorită acestei întâmplări se va lega o frumoasă prieteni între Uriașul de fier (Vin Diesel) și Hogarth Hughes (Eli Marienthal).

Această frumoasă animație are la bază teme esențiale ale lumii înconjurătoare și prezintă problematici existente chiar și în zilele noastre, 20 de ani mai târziu.

Nu ne este deloc necunoscută situația familială a mai multor copii care sunt crescuți de un singur părinte din varii motive. Trăim într-o societate în care rata divorțurilor este într-o continuă creștere și totodată într-o lume plină de vicii care iau de lângă noi oameni în timpul celor mai frumoși ani ai lor, așa că familiile monoparentale sunt din ce în ce mai întâlnite acum decât atunci. Aici apar probleme majore, probleme pe care le întâlnim și în cazul lui Hogarth și al mame sale, Annie Hughes (Jennifer Aniston), cum ar fi lipsa banilor, motiv pentru care aceștia dau spre închiriere una dintre camerele casei lor, iar Annie lucrează adesea peste program. Din cauza lipsei mamei sale, Hogarth dezvoltă un sentiment de singurătate, dorind să își facă macăr prieteni de natură animală, sau în cazul de față, chiar de natură necunoscută.

De asemenea, observăm alte două majore probleme ale societății de acum. Prima este evidențiată de un agent guvernamental, Kent Mansley, care ar face orice pentru a-și dovedi dreptatea și pentru a primi puterea de acțiune. Cea de-a doua constă în frica față de Uriașul de fier provocată de prejudecăți pe care o întâlnim rând pe rând la Dean McCoppin (Harry Connick Jr.), care ajunge să fie prieten cu Hogarth și al nostru uriaș, la cetățeni și chiar la membrii trupelor armate. Cu toții îl consideră pe Uriașul de fier o amenințare fără a-l cunoaște de fapt, până la proba contrarie.

În final, învățăm ce înseamnă să-ți iubești prietenii și să vrei să îi protejezi cu orice preț, prin acțiunea eroului care își consideră soarta complet irelevantă dacă acest sacrifiu constă în realizarea unui beneficiu pentru o masă mare de oameni, și în special, pentru prietenii săi. O lecție de viață, și mai ales de prietenie, care nu putea fi mai bine expusă decât prin animația The Iron Giant.

                                                                                           (Simona Anton)

 

Dimensions of Dialogue

(1982, R: Jan Švankmajer)

Emanând o energie grotescă, operele lui Jan Švankmajer aduc la suprafață adevăruri brutale.   Možnosti dialogu sau Dimenions of Dialogue relevă ideea de evoluție. Savant al psihomoralului,  Švankmajer construiește aici printr-o maniera inconfortabil de sinceră o satiră la adresa relațiilor interumane. Constând din trei cadre (“Exhaustive Discussion”, “Passionate Discourse”, si , “Factual Conversation”), filmul pune in discuție o analiză a comportamentului uman in relație cu societatea.  În primul cadru este pusă in scena asemenea unui joc de piatră- foarfecă-hârtie, umanizarea in mod Arcimboldian a trei importante arii care fac parte din evoluția umană: cultura, industria si agricultura. “Exhaustive Discussion” reprezintă un punct de pornire in construcția unei societăți, induce ideea subliminală de geneză și reduce la un plan 2D complexitatea metamorfozării.

     Scena “Passionate Discourse” creează o atmosferă cartilaginoasă și sparge vehement coaja unei relații intime. Acte de pasiune duc la dezastru si haos, apar fisuri in baze aparent solide si două entități care se completau reciproc distrug fațadele maleabile ale unei cutii a Pandorei. Violența devine singura armă și in final rămâne doar un amalgam de bucăți dezradacinate.

    Ultimul cadru, “Factual Conversation”, plasează cap la cap doua figuri de bărbat identice care par să schimbe replici și priviri oarecum tensionate. Figurile din clei, sinistru de organice, inițial pun in conversație lucruri bine definite, complementare (periuța de dinți este umplută cu pasta de dinți , șireturile își găsesc locul in gaicile pantofului, cuțitul cu unt unge pâinea, ascuțitoarea ascute creionul). Pe parcurs, pozițiile capetelor se schimbă și argumentul sare de la un nivel de diplomație, la un nivel radical inferior. Pare că amândoi spun aceleași lucruri, însă niciunul nu poate comprehensa ideile celuilalt, iar absurditatea argumentului iese în relief. Astfel șireturile se înnoada, ascuțitorile se ascut una pe alta, pantofii se tamponează dezastruos, iar intr-un final discuția are repercursiuni brutale, apar crăpături de-a lungul figurilor și totul se prăbușește intr-o formă fărâmițata neinteligibila. Jan Švankmajer abordează nevoia de victorie, necesitatea dreptații, în ciuda probabilității unei implozii și a unui efect amorțitor asupra simțurilor. Regizorul ceh șochează din nou in peisajul filmelor suprarealiste, cu scurtmetrajul Dimenions of Dialogue, câștigător in 1983 la festivalul de scurtmetraje de la Berlin, “Short Film Golden Bear” . Frumusețea filmelor lui Švankmajer constă in ambiguitatea ideilor expuse, care lasă totuși în urma o amprentă concretă .

                                                                                                      (Lisa Costin)

Destino

(2003, R: Dominique Monféry)

Salvador Dalí a considerat această animație  „o prezentare magică a problemei vieții în labirintul timpului” . Ironic cum acest proiect, care în viziunea artistului trata tema condiției umane limitată de timp, a ajuns să fie aproape pierdut în uitare, până când nepotul lui Walt Disney, Roy E. Disney, a găsit din întâmplare schițele care urmau să ducă la crearea filmului. În 1999, la jumătate de secol de la data la care a fost inițial început, Destino este lansat.

Suprarealismul desenelor lui Dali și melodia compozitorului mexican Armando Dominguez fac ca cele șase minute să pară o eternitate din care cu greu te poți desprinde. Interesul pictorului spaniol pentru psihanaliza lui Freud face ca o mare parte din film să se petreacă undeva în subconștientul primului personaj care ni se prezinta, femeia. Spațiul oniric oferă artistului șansa să creeze uimitoare forme care amintesc vag de lumea reală, dar sunt departe de a o reprezenta. Astfel, dizolvarea unor elemente solide, deșertul neîntrerupt în care se petrece acțiunea  sau  fata care urcă pe niște structuri uriașe, doar pentru a cădea mai apoi, protejată de o scoică, într-o imagine care amintește de „Nașterea lui Venus” a lui Botticelli, sunt doar reprezentări ale vieții umane, marcată de timpul distructiv.

În a doua jumătate a filmului ni se prezintă cel de-al doilea personaj, bărbatul, care pare că încearcă să se desprindă de timp într-o scenă în care piatra devine un material vâscos care îl înconjoară și îl ține strâns legat de destin.

Cum era inevitabil ca într-un film produs de Disney să nu existe o poveste de dragoste, între cele două personaje începe o relație de iubire platonică, care poate fi oprită doar de timpul care, în această poveste, pare că joacă rolul personajului negativ. Astfel, nisipul deșertului începe să cadă, asemeni unei clepsidre, lăsând să se ridice între cei doi îndrăgostiți ziduri imense menite să-i despartă.

Finalul nu este unul trist, dar nici fericit, cei doi fiind condamnați să rămână despărțiți, totuși având iluzia unei uniuni prin dragoste, undeva în afara destinului .

La capătul celor șase minute o să te gândești că ce ai văzut a fost un delir sau poate o viziune excentrică, prea pretențioasă pentru a fi înțeleasă. Adevărul este că Destino reprezintă un film mare, bogat în imagini neobișnuite care curg unele după altele fără a se opri vreodată, fără a-ți oferi timpul să distingi realul de ireal și mai ales, fără a te lăsa indiferent.

                                                                                                          (Andrei Brînză)

 

Black Panther / Pantera Neagră

(2010, R: Mark Brooks and Jon Schnepp)

În 1966, în așa-numita Epoca de Argint a benzilor desenate, Stan Lee în colaborare cu Jack Kirby au creat personajul fictiv Black Panther. Și deși nu a fost primul supererou de culoare, e considerat primul care a ajuns în mainstream în Universul Marvel.

Miniseria animată din 2010, Black Panther, are la bază banda desenată a lui Reginald Hudlin, „Who is Black Panther”, și este prima care îl are în centru pe supereroul din Wakanda. Și dacă de-a lungul timpul, supereroul a apărut în alte animații, cum ar fi X-men, Fantastic Four sau Advengers, în cele șase episoade ale miniseriei situația se schimbă. Astfel, personaje din cele trei serii apar secvențial, pe parcurs, parcă într-o amintire a întregii lumi Marvel.

Black Panther îl prezintă pe Klaw, plătit să îl ucidă pe regele Wakandei, T’Chaka. Acesta își îndeplinește misiunea, dar fiind motivat de anumite chestiuni personale, peste ani, începe să formeze o echipă de răufăcători ca să pornească din nou pe urmele noii Pantere și să revendice Wakanda. După lupte corp la corp, conflicte influențate de politică și religie, finalul este previzibil, deși cu răsturnări bruște de situație; binele e cel care câștigă și echipa lui Klaw formată din Radioactive Man, Juggernaut, Batroc the Leaper și Dark Knight e învinsă. Singurul lucru care nu se clarifică, până la sfârșit, păstrând suspansul și speranța unui viitor răspuns, este situația lui Cannibal, unul dintre răufăcători care furând o altă identitate nu este prins, sau poate nu ni se dezvăluie asta.

Animația e creată utilizând un stop motion actualizat și e o satiră adusă lumii moderne. Seria începe cu colonizările forțate făcute în Africa în secolul XX, incluzând ideea de sclavie și chiar suprameția greșit asumată a coloniștilor. O altă subtilitate adusă acestora, este coincidența naționalităților mercenarilor lui Klaw, aceștia reprezintă țări ca Franța, Belgia și Marea Britanie, foste mari puteri coloniale.

Nu poți rata nici accentele folosite, specifice fie Wakandei, fie țării în cauză, care de multe ori devin laitmotiv sau chiar mască pentru personaje. Aici mă gândesc la Radioactive Man, care dacă ar fi rezumat la două elemente ar fi culoarea lui verde și accentul rusesc.

Prima, și sper nu ultima, animație cu Black Panther ca erou principal, pe lângă elementul comic și critica subtilă, aduce o altă poveste a Panterei și lupta sa pentru păstrarea tronului Wakandei.

Miniseria Black Panther condenseasă în cele șase scurte episoade, pe lângă destinul supereroului și relațiile familiale, elemente de natură politică, religioasă și economică. Tocmai de aceea, cred, o continuare ar fi ceva interesant, și chiar necesar, de văzut în viitor.

                                                                                                    

 

Justice League Unlimited / Liga Dreptății fără limite

(2004-2006, R: Joaquim Dos Santos)

Justice League Unlimited este continuarea seriei Justice League și ultima serie animată a studiourilor DC Animation.

Deși Justice League trebuia să aibă ca final Starcrossed, în 2004, o dată cu lupta și victoria Ligii asupra Thanagarienilor, Cartoon Network a insistat pentru o continuare a seriei cu supereroi, ceea ce a dus la crearea Justice League Unlimited.

Justice League Unlimited nu aduce doar o urmare propriu-zisă a seriei, ci și o întregire a echipei și acțiunii. Inițial, concepută de Garner Fox ca o reimagine a The Justice Society of America (JSA), prima echipă de supereroi dintr-o bandă desenată, creată în Epoca de Aur a animației americane, Liga îi avea ca membri pe Superman, Batman, Wonder Woman, Flash, Green Lantern, Aquaman și Martian Manhunter.

Chiar din primul episod al noii serii, care a apărut la puțin timp după încheierea celei precedente, se fac cunoscute alte peste 50 de personaje, pe lângă cei șapte membri fondatori deja bine cunoscuți. Iar ce aducea noua formulă era urmărirea mai atentă a interacțiunii dintre personaje și acțiune. Astfel, fiecare episod, se concentrează pe diferiți supereroi, răufăcători și acțiunea în sine. Mai mult, cele șapte personaje fondatoroare nu mai dețin monopolul, ci se află într-o continuă suprapunere și interschimbare cu cele noi adăugate.

În acest fel, nu doar că fiecare episod individual își câștigă dinamica, poate afectată de precedenta împărțire a episoadelor în două părți, dar oferă o diversitate de personaje care să se afirme. Personaje ca Huntress, Atom, Doctor Fate, Star Girl, Red Tornado, și alții se fac cunoscute  pentru prima dată audienței, pe parcursul acestei serii.

Alte episoade care demonstrează noul și variatul catalog de personaje ale Universului DC  sunt Patriot Act și Taskforce X, care aduc împreună toți eroii.

Pe parcursul seriei Unlimited, sunt urmărite mai îndeaproape relațiile dintre personaje, dramele individuale și evoluția caracterelor; dar o deosebită atenție e acordată acțiunii și evenimentelelor pe care o crează. Finalul sezonului al doilea e dovada atenției pentru dimensiunea psihologică a personajelor, unde ultimul episod, Epilog, reușește să intersecteze părți din Batman Beyond, să îl pună în prim-plan pe Batman și să îi contureze unele secrete ale trecutului său.

Diferențele dintre Unlimited și seria care a precedat-o nu sunt mari, și nu trebuie să fii un fan înfocat să le urmărești cu entuziasm și să te convingi de asta. Ce a revoluționat, însă, cea din urmă e numărul mai mare de personaje, diversitatea lor în fiecare episod și anvergura caracterului fiecăruia urmărită în situații care te țin cu ochii prinși de ecran.

                                                                                                             (Roxana Țentea)