FILME DE ZĂPADĂ

autori: Ligia Prodan, Tea Nicolae, Ioana Popescu, Răzvan Azam

Pentru că iarna e lungă și zăpada e frumoasă mai ales când nu-ți îngheață tot corpul, vă recomandăm câteva filme în care puteți admira frigul de la distanță.

Long story short, Uma Thurman aka The Bride, după ce se trezește dintr-o comă în care a stat vreo 4 ani, pleacă pe urmele celor 5 nenorociți care i-au distrus viața. Printre ăștia se numără și O-Ren, lidera unui super gang de samurai, care nu sunt chiar așa de super pentru că Mireasa reușește să-i omoare pe toți cei 88 de inși din doar câteva sucituri de sabie. Având încă gemetele băieților în fundal, aceasta pășește într-o secvență parcă ruptă din alt film, unde Tarantino are momentul lui de Sergio Leone, dar nu cu nisip încins, ci cu zăpadă rece, pentru că unde face mai bine contrast atâta sudoare sângerie dacă nu pe zăpadă. Îmbrăcată într-o salopetă galbenă cu dungi negre (la fel ca ultimul costum purtat de Bruce Lee înainte de a muri pe platouri în ultimul său film, neterminat), având în fundal ușile între-deschise ale dojo-ului care dau o lumină slab-portocalie (foc), protagonista ajunge să se confrunte cu faimoasa O-Ren, îmbrăcată-n alb, care se asortează de data asta cu un fundal complet iernatic cu nuanțe reci-albăstrui (apă, deci). Când cea din urmă se descalță, iar lupta dă să înceapă, se distinge un ritm disco-pop cu influențe latino, o alegere foarte cheesy de altfel, dar care mai apoi se dovedește a fi foarte entertain pentru întregul moment de climax al volumului.

Tensiunea continuă, iar Uma îi retează o bucată din teaca sabiei lui O-Ren. Atunci, aceasta realizează că există posibilitatea ca ea să nu câștige lupta, iar de-aici urmează unul din cele mai tensionate momente din serie, așadar, care pe care. Momentul ăsta de anticipare reprezintă spaghettele din western-ul lui Leone, kung fu-ul din Panda, man-ul din Thurman. Sigur că e fascinant să vezi cum se duelează două femei cu săbii ninja, dar nu durează mult până tensiune se sparge brusc, iar Mireasa noastră se alege cu o ditamai cicatricea pe spate și cu o semi-amenințare: „Dacă nu te lupți ca un samurai, măcar să mori ca unul.” Cine moare, nu contează, ci mai degrabă anticiparea e cea mai mișto în toată situația asta. (Ligia Prodan)

„Dacă nu te lupți ca un samurai, măcar să mori ca unul.”
O-Ren Ishii

Let the Right One In e un horror foarte estetic. E povestea lui Oskar, un băiat bullied de 12 ani, care își petrece serile imaginându-și cum o să se răzbune pe copiii care se iau de el, tăind articole despre crime din ziare. Se îndrăgostește de o vampiriță androgină, Eli, care are și ea 12 ani (de ceva timp) și încep să se vadă des, pe ascuns. Eli îl sfătuiește să riposteze și începe să-l ajute cu diverse lucrușoare, dar îi spune că nu poate fi prietena lui. Între timp, din ce în ce mai mulți oameni sunt găsiți morți, omorâți în moduri destul de grotești (toate corpurile sunt golite sau se vor golite de sânge, de exemplu). Mai apoi, are loc un episod touching dintre tatăl lui Eli și Eli și, într-un final, răzbunarea lui Oskar. Narațiunea poate să pară că se desfășoară (prea) încet pe alocuri, dar asta contribuie la impactul general; povestea se întâmplă iarna, în anii 1980, în Suedia, într-o iarnă care e frumoasă, neobișnuit de liniștită și de încremenită. Setting-ul perfect pentru un film cu vampiri care (chiar) mușcă: sânge prelins pe zăpadă, fața palidă, goală a lui Eli. Și zăpada e mai mereu roșiatică.

Partea mea preferată e sărutul dintre Oskar și Eli: e neîndemânatic, Eli e murdară de sânge pe buze și pe bărbie, lui Oskar îi e ori teamă, ori e conflicted, dar amândoi se sărută încet, Eli deschide ochii și gura lui Oskar rămâne pătată de sânge. Îmi place și o conversație dintre cei doi: inițial, Oskar nu este ok cu faptul că Eli este vampir, pentru că trebuie să ucidă ca să existe. Eli îi răspunde că ei doi sunt la fel, pentru că ea are nevoie să ucidă, iar Oskar vrea să ucidă. Îl roagă să fie ”ea, pentru puțin timp”. Fun book fact: În romanul pe care se bazează filmul, e menționat că Eli e de fapt un băiețel, care fusese castrat de un alt vampir în timpul unui ritual. Lucrul ăsta nu apare nici în versiunea din 2008, nici în remake-ul de Hollywood din 2010, dar, în filmul original, deși se sugerează că Eli ar fi fost castrat, totul rămâne ambiguu. De asta i-ar fi spus Eli lui Oskar: I am not a girl. (Tea Nicolae)

În fiecare an, pe 2 februarie, într-un oraș numit Punxatoney, oamenii sărbătoresc așa-numita „Ziua Cârtiței” (Groundhog day), adunându-se în fața unui fel de marmote, care în chip magico-mitic le indică dacă va veni o primăvară timpurie ori dacă va continua iarna.

În acest oraș este trimis Phil (hint: așa o cheamă și pe marmotă), un meteorolog nesuferit, care își spune, mai în glumă mai în serios „Talentul”, lucru care rezumă cât de insuportabil este. Totuși, personajul este jucat de Bill Murray, a cărui ironie detașată îl face pe Phil cu adevărat savuros.

Ei bine, el ajunge în Punxatoney, își face reportajul repede-repede și se urcă grăbit în dubița care-l va duce departe de acel oraș plin de țărănoi, care ar crede mai degrabă ce zice o cârtiță decât ce prognoză dă el. Însă, este întors din drum, pentru că o furtună de zăpadă a blocat fără rezerve șoselele. În următoarea dimineață, când se trezește pentru a pleca cât mai repede, observă că nămeții au dispărut. Treptat, pe măsură ce se întâlnește cu aceleași persoane, aude la radio aceleași glume răsuflate și își dă seama că e nevoit să prezinte din nou cum animal iese dintr-o scorbură, Phil își dă seama că providența l-a blestemat să trăiască aceeași zi din nou și din nou și din nou.

Fără a da prea mult din scenariu, al cărui umor nu poate fi rezumat, Groundhog day este o comedie ușor neagră, în sensul în care te scoate din perspectiva aceea cool a imortalității (vezi Only Lovers Left Alive). Bill Murray te poartă (cu mult șarm) prin toate stările: de la euforia de a jefui o bancă fără a suporta consecințele, până a te electrocuta cu un prăjitor de pâine. Și odată ce filmul se apropie de sfârșit, la fel și acest program divin de reeducare, venind cu un sfârșit care ne topește pe toți într-un dulce și hollywoodian „aweee”.(Ioana Popescu)

Cred că fiecare avem o persoană de care nu ne place. Dar deloc. Cum ar fi să rămâi blocat într-o cameră cu acea persoană? În Al Doilea Război Mondial, trei germani sunt puși la pământ în Norvegia după o răfuiala în aer cu britanicii. Când găsesc o cabană în care să se adăpostească apar și cei doi britanici, așa ca rudele neinvitate la masa de Crăciun. Ce combinație mișto, nu?

Acum, ei sunt nevoiți să împartă tot ce au, să se înțeleagă între ei și cel mai greu lucru pe care ar putea să îl facă, să se accepte. Smith, pe care îl stim cu toții din Harry Potter unde a fost Ron Weasley, este acum un tânăr care înrolat în armată visează doar la tipa de la care primește mereu bătaie la darts și care nu se abține din a-l face la psihic pe prietenul lui german care șade bine, aproape dând colțul în cealaltă parte a cabanei. Sunt și niște momente cu puțină dramă, momente în care îți pare rău pentru ei și acel moment în care părul lui Lachlan Nieboer stă bine pe tot parcursul filmului.

Avem tot ce ne trebuie în filmul ăsta pentru o seară de iarnă cu drumuri înzăpezite. Multă zăpadă, o auroră boreală și niște “Over The Rainbow” pe fundal pentru că, de ce nu? (Răzvan Azam)