BUCHAREST PRIDE 2015 BLUE LOVE

autori: Andreea Curcubitaceea, Răzvan Azam

Azi, sâmbătă, este Marșul Diversității (2015, dacă va citi cineva peste ani). Noi vă mai recomandăm două filme cu tematică LGBT, un lung-metraj și un scurt-metraj.

La Vie D’Adele/ Blue is the Warmest Color (2013, R: Abdellatif Kechiche)

(„Există Arte Urâte?” Adèle întreabă, lansând, fără să știe una dintre cele mai profunde meditații din film)

Zvonuri, contradicții și alte impulsuri pasionale au gravitat în jurul filmului „Blue Is The Warmest Color”, din momentul premierei de la Cannes Film Festival, în mai 2013. Înainte să înlocuiesc blues-urile din noiembrie cu o nuanță mult mai caldă, am auzit că acesta ar fi unul dintre filmele care te caprivează de la primele cadre; am auzit că filmul este o poveste tulburătoare de dragoste dintre Adele (Adèle Exarchopoulos), o elevă de liceu și Emma (Léa Seydoux), o pictoriță boemă cu șuvițe albastre; dar am auzit și că nu este cel mai fericit caz de reprezentare într-un spațiu relativ restrâns al ilustrărilor artistice pozitive de relații LGBTQ+.

Ei bine, vă îndemn să lăsați orice prejudecată și să urmăriți acest film. Și aici veți vedea esențialul: un studiu de personaj de trei ore, plasat în orașului francez Lille, ce se întinde pe o perioadă imporantă de timp din viața protagonistei. Titlul în limba franceză este „La Vie d’Adèle-Chapitres 1 et 2”. Lucrul acesta pare că îi conferă mai multă substanță epică; viața este asemenea unui roman, în care capitolele se succed și alcătuiesc o istorie personală complexă.

Filmul are la bază romanul grafic Blue is the Warmest Color ilustrată în nuanțe de gri, cu pigmentul ocazional albastru care a consacrat munca autoarei franceze Julie Maroh.

Și este, într-adevăr, istoria lui Adèle. Relația ei cu Emma este astrul cel mai luminos, însă în jurul ei au gravitat, înainte de toate, momentele în care tânără a încercat prin orice mijloace să se definească: de la explorarea atracției fizice cu un baiat, primul sărut avid cu o fată, până la lungile frământări din camera ei și auto-compătimirea cu dulciurile ascunse sub pat. După terminarea liceului, ea devine educatoare, și de aici putem să prindem o altă nuanță a filmului. Desigur, știm cum iau contur fanteziile lui Adèle dar, ca orice ființă care își dorește unitatea dintre trup și suflet, am văzut ce se întâmplă atunci când dorințele sunt puse pe planul secund, fiind înlocuite de pragmatismul vieții. Mă gândesc la momentul în care, cu tact și răbdare, ea îi învață pe copii cum să citească…Albastru poate fi cea mai caldă culoare, dar nuanțele mai reci pot spune un adevăr egal.

Din momentul în care Adèle îi întâlnește privirea Emmei, filmul îți reamintește de puterea unui coup de foudre, și, în același timp, dublează frica de efectele sale neașteptate. O mare parte din film este absorbită prin tehnica close-up, iar în ceea ce o privește pe Adèle, totul se conturează cu precizia unei legi universale: privim cum cadența respirației ei din timpul somnului este asemenea unor valuri blânde; atunci când se trezește, într-o excursie la plajă, privește melancolic, printre pleoapele sărate, cerul de un albastru ireal. Filmul este, într-o măsură convingătoare, istoria unui chip – meditativ, înlăcrimat, împietrit de spaimă, mofluz și congestionat într-o zi rece, dintr-o dată fermecător și îmbujorat de jenă sau dorință. Scriind aceste rânduri, m-a lovit realizarea că un procent însemnat al filmului o înfățișează pe Adèle pe cont propriu. Existența plină de culoare a anilor adolescenței duce între cutele zâmbetului ei o minciună reală. Atunci când ea este încă elevă, gașca ei de prietene încep să o trăteze batjocoritor și să o marginalizeze pe tema orientării ei. Ecranul este presărat cu chipuri acuzatoare și îți dai seama că, în ciuda tuturor campaniilor de toleranță sexuală, în Franța și oriunde în lume, poate că nimic nu va îmblânzi vreodata obiceiul de a discrimina o persoană diferită.

Când am văzut Blue, am știut că filmul va atrage cu sine unele controverse. Scenele explicite ar fi deranjante, fără îndoială, pentru unele categorii, iar descrierea filmului drept o poveste QUEER de dragoste s-a încadrat aproape instantaneu în centrul atenției publicului (Căsătoria persoanelor de același sex a devenit legală în Franța cu patru zile înainte premiera Blue). De aceea chiar şi atunci când echilibrul balanţei pare să fi fost alterat, lumea continuă să iubească acest film– pentru că a spus adevărul. Acesta nu este un film care vizează doar iubirea dintre două persoane de același sex, ci dragostea universală. Cu provocările, împlinirile și dramele ei. Adèle o iubește pe Emma într-un mod care sfidează orice noțiune normativă de gen. Faptul că actrițele din rolurile principale pot trasmite acest lucru chiar și sub direcția meticuloasă a unui bărbat, vorbește despre puterea de expresie a acestui film.

Eu Não Quero Voltar Sozniho/ I Don’t Want to Go Back Alone (2010, Daniel Ribeiro)

Știm că e foarte greu să faci parte din comunitatea LGBT în România. Mulți nu pot înțelege, nu vor să accepte, nu vor să se gândească măcar puțin că toată lumea are dreptul la iubire. Și fiindcă e săptămâna Pride, vă recomand un film văzut acum doi ani: „Eu Não Quero Voltar Sozniho”, regizat de Daniel Riberio. Leonardo (Ghilherme Lobo) este un elev nevăzător care are o singură prietena, pe Giovanna (Tess Amorim). Cei doi sunt colegi de clasă și, de drum, Giovanna îl ajută pe Leonardo să meargă acasă în fiecare zi. La școala celor doi apare un elev nou, Gabriel (Fabio Audi – da, îl cheamă Audi), care în scurt timp devine foarte bun prieten cu Leonardo. Scurt metrajul arată cum între cei doi se naște o poveste sinceră de dragoste care e descoperită la final. În urma unui proiect la școală, cei doi petrec mai mult timp împreună și Leonardo își dă seama de sentimentele pe care le are pentru Gabriel.

Dupa o mica ceartă cu Giovanna, Leonardo e nevoit să meargă singur acasa. Simțindu-se prost din cauza unora dintre lucrurile spuse, când Gabriel ajunge la el, Leonardo iși cere scuze pentru unele lucruri spuse și își marturiseste sentimentele pe care le are, crezând că vorbeste cu Giovanna. Scurt-metrajul se termină cu un sarut între cei doi și cu o părere de rău din partea celui care l-a vizionat. E un scurt metraj sincer și foarte bine realizat. E frumos să știi că ai o persoană care te acceptă și care încet încet începe să țină la tine. Dupa ce l-am vizionat mi-am dat seama că trebuie sa fiu mai bun cu cei din jurul meu, mai sincer. Multe persoane dragi din viața noastră trec câteodată prin momente mai dificile, și atunci e momentul să le fim alături. De fapt, trebuie să le fim alături mereu pentru că la finalul zilei, cel mai bine e să știi că ai o persoană care e mereu lângă tine și pe care te poți baza. In 2014 s-a lansat și filmul care e o continuare a scurt-metrajului: „The Way He Looks”.

Uitați-vă deci la „Eu Não Quero Voltar Sozniho”. Cui nu îi plac poveștile de dragoste până la urmă?

(Răzvan)