NU E FRUMOS SĂ VORBEȘTI CU GURA PLINĂ

autori: Ligia Prodan, Răzvan Azam, Cristina Uță, Tea Nicolae

Abia ne-am revenit din haosul meselor de Paște, sau poate unii dintre noi încă avem capul plin de ciocăneli roșii repetitive și nici măcar nu ne dăm seama. Așa că ne-am gândit să ne aducem aminte de secvențe din filme cu mese de familie asemănătoare, care par că nu se termină niciodată și după care, deseori, ne trântim cu burțile umflate pe podea și ne dăm seama, bolborosind, că habar n-aveam ce se ascunde în spatele ciupiturilor de obraz ale mătușilor și ale rânjetelor scurte dar dubioase ale verilor de-a treia.

California Dreamin’ (2007, R: Cristian Nemescu)

Totul se întîmplă într-un peisaj pustiit de sens, dar cu urme de tragi-comic. În timp ce în Kosovo din ’99 era razboi, în satul Căpâlnița încep să se contureze niște idile interculturale. Monica, o adolescentă naivă, elevă în clasa a 12-a, se îndrăgostește de un soldat american, dar nu poate interacționa cu acesta, deoarece ea nu știe engleză, iar el nu știe românește. La scurt timp, află că un coleg de clasă, Andrei (prototipul „the cute shy guy”, care are un crush pentru ea), ar putea să o facă pe traducătorul. A 2-a zi, pe terasă la Nicoleta SRL, cei 3 stau parcă stînjeniți la un suc. La un moment dat, soldatul aka David o întreabă cîți ani are. Monica zice 18. Andrei traduce: „She says she’s 18, but she’s not, yet”. David surîde. Monica îl întreabă dacă are prietenă. Andrei traduce cu jumătate de gură, iar David îi răspunde: „Tell her she’s cute”, la care adaugă un rînjet. Andrei simte că americanul cîștigă teren, așa că îi traduce Monicăi : „Zice că are mai multe”. David continuă complimentele și-i spune că vrea să o sărute. Se încing spiritele. Andrei îi spune Monicăi că a întrebat-o ce fel de muzică ascultă. Ea zice că ascultă de toate. Andrei îi taie din avînt și traduce: „She doesn’t like compliments”. Americanul ia o gură bună de Cola. Fade out și well played, Andrei.

(Ligia)

Anchorman 2: The Legend Continues (2013, R: Adam McKay)

Am vazut Anchorman 2 zilele trecute din nou. Mi-am amintit de el din cauza Sărbătorilor de Paști. Mai exact de o fază în film destul de amuzantă în care actorul principal, Will Ferrell, a fost invitat de către iubita lui la o cină cu familia. Și normal că toată cina a fost awkward. E ca atunci când stai la masa cu toată familia și începe o ceartă banală pentru că unchiu’ tău a zis nu-știu-ce și vine bunica ta ca să astupe gurile rele și aruncă sarmale și friptură pe masă.

Filmul ne arată viața unui om care este concediat în defavoarea soției lui, după se desparte și de ea și…lucrurile merg cam prost. Cam cum le merg relațiile adolescenților din ziua de azi. Totuși dupa un timp în viața lui apare o noua ofertă de muncă, se reunește cu vechii prieteni (Steve Carell, Paul Rudd, David Koechner) și parcă totul e bine. Asta e ca atunci când încă ești la masă crezând ca ai epuizat toată mâncarea și apare în scenă din nou bunica ta și spune „Hai, măi mamă. Mai e drob!”. Exact. Defapt nimic nu e bine. Încă mai e de mâncare dar tu ești plin și ești forțat să mănânci ca să nu o superi pe bunica care a stat toată noaptea trează ca să gătească.

După ce rămâne orb, personajul nostru crede că viața lui e gata. Dar se pare că fosta lui soție s-a răzgândit și îl dorește așa mult încât nici nu îi spune că există o operație care îi poate oferi vederea din nou.

Totuși el află și BAM! Orbirea dispare. Când își dă seama ce contează cu adevărat pentru el și încearcă să ajungă la recitalul fiului său, atunci apar niște actori de la Hollywood să facă tam-tam (Will Smith, Jim Carrey, Harrison Ford). Apare și Kanye West pe acolo. Probabil s-a plictisit de Kim și a zis să încerce ceva nou.

Filmul e bun. Dar e fix ca o masă de Paști. Cu multe lucruri neașteptate și în cantitați mari, certuri inutile, toate puse la un loc într-o manieră amuzantă.

(Răzvan)

Little Miss Sunshine (2006, R: Jonathan Dayton & Valerie Faris)

Unul dintre primele lucruri care îmi vin în minte cand vine vorba de sărbatori sunt mesele în familie, știi, cand se adună (mai mult sau mai puțin) toată familia și de obicei se ajunge la discuții la care tu nu prea ai ce adăuga?! Da, cu toții am fost în situația aia. Fie că devin sau nu un obicei, mesele în familie sunt unele dintre puținele momente în care ai timp să îți cunoști mai bine familia,așa cum e ea. Fie că te încingi într-o discuție aprinsă despre nu știu ce meci sau doar observi stânjeneala vărului de pe partea cealaltă a mesei, ai ocazia să îi înțelegi mai bine, să povestești ce țis-a întamplat ție în ziua aia, chiar dacă știi că sunt mari șanse să provoci o discuție în contradictoriu.

În Little Miss Sunshine, film premiat cu 2 oscaruri (cel mai bun actor în rol secundar – Alan Arkin, și cel mai bun scenariu – Michael Arndt), încă de la început personajele sunt prezentate individual, subliniind astfel tocmai diferențele dintre ele. În urma unei tentative de sinucidere, Frank este adus de către sora sa, Sheryl, să locuiască împreună cu familia ei: soțul, Richard, un speaker motivațional foarte implicat în cariera sa dar mai ales în sistemul dezvoltat de el, “filosofia celor 9 pași pentru o mentalitate de învingător”, tatăl, care are ca hobby-uri să prizeze heroină și să o antreneze pe nepoata lui, Olive, și fiul, cel care citește mereu Nietzsche.

Momentul servirii cinei aduce laolaltă întreaga familie dar și nemulțumirile fiecăruia dintre ei. Bunicul izbucnește la vederea puiului din farfurie însă Richard reușește să îl tempereze. Tot Richard este și acela care încearcă încurajarea comunicării însă reușește să strice tot, în momentul în care le amintește tuturor filozofia sa pentru “învingători”. Fiul cel mare, Dwayne, nu se lasă impresionat de către tatăl său vitreg nici în momentul în care acesta îi admiră perseverența cu care își urmărește scopul de a ajunge pilot. Exprimarea admirației este însă urmată de exprimarea dezacordului în ceea ce privește metoda aleasă de băiat, adică jurământul de tăcere. Momentul culminant al cinei este însă provocat de Olive, care deschide subiectul despre “accidentul” lui Frank. Ezitările inițiale ale părinților nu o opresc pe micuță și, în final, Sheryl alege, spre disperarea soțului ei, onestitatea. Reușind să trezească nemulțumirea tuturor membrilor familie (neexprimată însă în vorbe), Richard nu se abține să menționeze în explicațiil pe care i le oferă lui Olive în legătură cu Frank, filozofia sa, moment în care Sheryl decide să schimbe subiectul. Este momentul în care Richard (preocupat ca de obicei doar de propriile gânduri și interese) își aduce aminte de mesajul primit de la Cindy în legătură cu concursul de frumusețe. Olive explodează de bucurie când aude vestea că va pleca în California la concursul Little Miss Sunshine. După o serie de “eu nu conduc mașina aia”, “nu ne putem permite să mergem cu avionul”, “nu îl putem lăsa singur acasă pe Frank” și un pact cu Dwayne, familia ajunge la concluzia că nu au cum să nu îi îndeplinească dorința lui Olive.

Întregul film este un tribut adus oamenilor neobișnuiți care nu se încadrează în tiparele societății – însă asta nu îi împiedică să aibă vise spre care să aspire și să le urmărească cu toată voința și cu toare resursele pe care le au. În acest spirit, Dwayne concluzionează: You know what? Fuck beauty contests. Life is one fucking beauty contest after another. School, then college, then work… Fuck that. And fuck the Air Force Academy. If I want to fly, I’ll find a way to fly. You do what you love, and fuck the rest!

(Cristina)

Everything is illuminated (2005, R: Liev Schreiber)

Atunci când mi s-a propus să găsesc stângăcia meselor de sărbători în familie reprezentată într-un film (stângăcie mai ales adolescentină, a acelor adolescenți care, ca mine, se simt inhibați și stresați și nelalocul lor și care se concentrează și încearcă să își canalizeze roșeața din piele în zimții șervețelelor roșii-nu-mereu-de-Paște), m-am gândit imediat la Parenthood: You need a license to drive a car, to buy alcohol, to catch fish. But any jerk can be a father!

Apoi mi-a sărit în minte o masă lată, vișinie, la care stăteau 3 bărbați și sub care era un câine border-collie – cei 3 bărbați erau; un Frodo matur și evreu, îmbrăcat rigid, închis până-n gât, alături de un Eugene Hutz fără mustață și îmbrăcat într-un trening plastic-albastru, rapper, și cu o admirație pentru cluburi și America. Lângă acest Eugene de Gogol Bordello, devenit un entuziast Alex, cu o engleză fracturată și cu accentul rusesc de care te îndrăgostești încă din cântecele lui gypsy-punk, stătea bunicul lui, un bărbat bătrân, plăcut la prima vedere, dar violent și anti-semit (și, bineînțeles, cu acea mentalitatea care spune că fiii trebuie bătuți și umiliți, că doar așa se fac bărbați). Cei doi tocmai aflaseră că evreul refuza să mănânce carne și se holbau la el uimiți, iar el se holba la ei înapoi, cu ochi perfect rotunzi și măriți de ramele pătrate pe care le purta pe nas. Urmează o tăcere inconfortabilă, în care cei trei se examinează curios, judecând; tăcerea e spartă atunci când un cartof de pe farfuria lui Jonathan (Frodo-evreul) cade de pe masă pe jos, devenind al lui Sammy Davis Jr. Jr. (câinele collie). Și toți se înroșesc, își dau capul pe spate, râd. Nu mai e nimic stânjenitor.

Scena asta e din Everything is Illuminated, din 2005, de Liev Schreiber, cu Elijah Wood și Eugen Hutz, după Jonathan Safran Foer (tipul cu „Extrem de tare și incredibil de aproape”, cred că e prima carte de-a lui pe care am citit-o). Mai înainte, e o altă scenă fix „de familie” – toți membrii familiei stau la masă, mănâncă repede, tatăl în costum, Alex în trening, bunicul cu o mică salopetă, mama uitată undeva în spate, iar tatăl încearcă să îl convingă pe Alex să îi fie ghid „evreului care caută ceva și vine cu bani” (căuta o femeie care i-a salvat bunicul în timpul Holocaustului), iar Alex nu voia, iar bunicul și tatăl au găsit de cuviință să îl agreseze pe acesta, ca să „îl învețe de frică”, și, până la urmă, îl obligă să facă ceea ce i-a fost cerut – în acest caz, Alex este adolescentul care este pus într-o situație nașpa, care caută ajutor de la alți așa-ziși membri ai familiei, dar care este asuprit de cel „principal”, cel care are puterea, capul familiei – tatăl sau bunicul, iar, uniți, cei doi exemplifică sursa frustrărilor și complexelor băiatului, pe care și le varsă mai apoi prin scurte scuipături de violență verbală, ocazional (și foarte rar) fizică – de obicei, reușește să le închidă în sine. Și, deși este structurat să se simtă inferior capetelor-familiei și să plece capul la masă, să accepte să fie numit „idiot” și „incompetent”, pe parcursul filmului se vede că, sub carapacea sa entuziasmată sau extremistă, lui Alex chiar îi pasă de familia lui. De bunicul său. Îl întreabă pe Jonathan de nenumărate ori dacă el crede că bunicul lui e bolnav. Chiar plânge la un moment dat. Acceptă loviturile, injuriile și stânjeneala de la masă, care aici rezută din faptul că el a fost învățat că este inferior și trebuie să respecte și să stea cu capul plecat. Trebuie să se simtă așa. Și stânjeneala asta nu apare doar la mesele de sărbători în familie (de multe ori, poate și pentru că familiile se strâng complet la masă doar la sărbători), ci în fiecare zi, în general, căci așa a fost să fie și așa a fost structurată o familie. Și, să nu uităm, bătaia care e ruptă din rai. Stânjeneala asta, nu a lui Alex, ci a tuturor Alex-ilor din lume, poate fi cea mai gravă. Și poate cea mai răspândită. Tipicul de familie masivă, homofobă, îngrădită, cu tonalități rusești.

Și abia acum mi-am dat seama cât de puternic este, de fapt, personajul lui Alex – nu neapărat personajul, ci omul, omul lui Alex. Dar nu aș vrea să fiu și eu o Alexă.

Oricum, motive pentru a vedea Everything is Illuminated –

1) Eugene Hutz apare și joacă (chiar foarte bine), și nu are mustață!!
2) Elijah Wood la costum
3) tot soundtrack-ul este Gogol Bordello (deși abia la sfârșit se aude vocea lui Eugene, spre disperarea/fericire finală a mea)
4) câine frumos
5) peisaje verzi
6) o stânjeneală de la mese de sărbători, extinsă la muult, mult mai mult de atât

(Tea)